HOTĂRÂRE A CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE Decizia MCV are caracter obligatoriu pentru România

Decizia din decembrie 2006 a Comisiei Europene de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare (MCV) a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei are caracter obligatoriu, a hotărât marţi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, informează Hotnews.

Curtea de Justiţie a UE s-a pronunţat cu privire la o serie de reforme din România referitoare la organizarea judiciară, la regimul disciplinar al magistraţilor, precum şi la răspunderea patrimonială a statului şi la răspunderea personală a judecătorilor pentru erori judiciare.

Decizia a fost pronunţată în procesele reunite deschise de magistraţii din România vizând cele mai importante modificări aduse de PSD-ALDE în justiţie - înfiinţarea controversatei secţii de anchetare a magistraţilor, adoptarea unei Ordonanţe de Urgenţă care a permis numirea lui Lucian Netejoru la conducerea Inspecţiei Judiciare şi caracterul obligatoriu al recomandărilor MCV.

Ce a decis Curtea privind caracterul obligatoriu al MCV

Într-o primă etapă, Curtea, întrunită în Marea Cameră, constată că Decizia 2006/928 (de instituire a MCV pentru România - n.r.) şi rapoartele întocmite de Comisie pe baza acestei decizii constituie acte adoptate de o instituţie a Uniunii, care pot fi supuse unei interpretări în temeiul articolului 267 TFUE. În continuare, Curtea statuează că decizia menţionată intră, în ceea ce priveşte natura sa juridică, conţinutul său şi efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului de aderare, întrucât constituie o măsură adoptată în temeiul Actului de aderare care este obligatorie pentru România de la data aderării sale la Uniune.

În ceea ce priveşte efectele juridice ale Deciziei 2006/928, Curtea constată că aceasta are caracter obligatoriu în toate elementele sale pentru România de la data aderării sale la Uniune şi o obligă să atingă obiectivele de referinţă, de asemenea obligatorii, care figurează în anexa la aceasta.

Obiectivele respective, definite ca urmare a deficienţelor constatate de Comisie înainte de aderarea României la Uniune, urmăresc, printre altele, să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept. România are astfel obligaţia de a lua măsurile adecvate în vederea realizării obiectivelor menţionate şi de a se abţine să pună în aplicare orice măsură care riscă să compromită atingerea aceloraşi obiective.

În ceea ce priveşte efectele juridice ale rapoartelor (MCV) întocmite de Comisie în temeiul Deciziei 2006/928, Curtea precizează că acestea formulează cerinţe în privinţa României şi adresează "recomandări" statului membru menţionat în vederea atingerii obiectivelor de referinţă. În conformitate cu principiul cooperării loiale, România trebuie să ţină seama în mod corespunzător de cerinţele şi de recomandările menţionate şi trebuie să se abţină să adopte sau să menţină în vigoare în domeniile acoperite de obiectivele de referinţă măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care îl prevăd aceleaşi cerinţe şi recomandări.

Numirile interimare în funcţiile de conducere ale Inspecţiei Judiciare

Într-o a doua etapă, după ce a constatat că reglementările care guvernează organizarea justiţiei în România intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928, Curtea aminteşte că existenţa însăşi a unui control jurisdicţional efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă valorii statului de drept, care este protejată de Tratatul privind Uniunea Europeană.

În continuare, Curtea subliniază că orice stat membru trebuie să se asigure că organismele care, în calitate de "instanţă", fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerinţele unei protecţii jurisdicţionale efective. Întrucât se aplică judecătorilor de drept comun care sunt chemaţi să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii, reglementările naţionale în discuţie trebuie să îndeplinească astfel cerinţele menţionate.

În această privinţă, prezervarea independenţei judecătorilor în discuţie este primordială pentru a-i pune la adăpost de intervenţii sau de presiuni exterioare şi pentru a exclude astfel orice influenţă directă, precum şi formele de influenţă indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuţie.

În sfârşit, Curtea arată, în ceea ce priveşte normele care guvernează regimul disciplinar al judecătorilor, că cerinţa de independenţă impune prevederea garanţiilor necesare pentru a evita ca acest regim să fie utilizat ca sistem de control politic al conţinutului deciziilor judiciare. Astfel, o reglementare naţională nu poate da naştere unor îndoieli, în percepţia justiţiabililor, cu privire la utilizarea prerogativelor unui organ judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi a acţiunilor disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor ca instrument de presiune asupra activităţii acestora sau ca instrument al unui asemenea control.

În lumina acestor consideraţii generale, Curtea statuează că o reglementare naţională este de natură să dea naştere unor asemenea îndoieli atunci când are ca efect, fie şi cu titlu provizoriu, să permită guvernului statului membru în cauză să facă numiri în funcţiile de conducere ale organului care are misiunea de a efectua cercetările disciplinare şi de a exercita acţiunea disciplinară împotriva judecătorilor şi a procurorilor cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional.

Răspunderea patrimonială a statului şi răspunderea personală a judecătorilor pentru erori judiciare

Într-o a patra etapă, Curtea statuează că o reglementare naţională care guvernează răspunderea patrimonială a statului şi răspunderea personală a judecătorilor pentru prejudiciile cauzate printr-o eroare judiciară nu poate fi compatibilă cu dreptul Uniunii decât în cazul în care angajarea, în cadrul unei acţiuni în regres, a răspunderii personale a unui judecător pentru o astfel de eroare judiciară este limitată la cazuri excepţionale şi este încadrată de criterii obiective şi verificabile, referitoare la imperative legate de buna administrare a justiţiei, precum şi de garanţii care urmăresc evitarea oricărui risc de presiuni externe asupra conţinutului hotărârilor judecătoreşti.

În acest scop, sunt esenţiale norme clare şi precise care să definească comportamentele susceptibile să angajeze răspunderea personală a judecătorilor pentru a se garanta independenţa inerentă misiunii lor şi pentru a se evita ca aceştia să fie expuşi riscului ca răspunderea lor personală să poată fi angajată exclusiv ca urmare a deciziei lor. Faptul că o hotărâre conţine o eroare judiciară nu poate, în sine, să fie suficient pentru angajarea răspunderii personale a judecătorului vizat.

În ceea ce priveşte modalităţile aferente angajării răspunderii personale a judecătorilor, reglementarea naţională trebuie să prevadă în mod clar şi precis garanţiile necesare care să asigure că nici ancheta pentru verificarea existenţei condiţiilor şi a împrejurărilor care pot angaja această răspundere, nici acţiunea în regres nu sunt de natură să se transforme în instrumente de presiune asupra activităţii jurisdicţionale. Pentru a se evita ca astfel de modalităţi să poată avea un efect disuasiv asupra judecătorilor în exercitarea misiunii lor de a judeca în deplină independenţă, autorităţile competente să iniţieze şi să desfăşoare această anchetă, precum şi să exercite acţiunea menţionată trebuie să fie ele însele autorităţi care acţionează în mod obiectiv şi imparţial, iar condiţiile de fond şi modalităţile procedurale trebuie să fie de asemenea natură încât să nu dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la imparţialitatea acestor autorităţi. De asemenea, trebuie ca drepturile consacrate de cartă, în special dreptul la apărare al judecătorului, să fie pe deplin

respectate şi ca organul competent să se pronunţe cu privire la răspunderea personală a judecătorului să fie o instanţă. În special, constatarea existenţei unei erori judiciare nu se poate impune în cadrul acţiunii în regres exercitate de stat împotriva judecătorului vizat, fără ca aceasta din urmă să fi fost ascultat în cadrul procedurii anterioare având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a statului.

Principiul supremaţiei dreptului Uniunii

Într-o a cincea etapă, Curtea statuează că principiul supremaţiei dreptului Uniunii se opune unei reglementări naţionale de rang constituţional care privează o instanţă inferioară de dreptul de a lăsa neaplicată din oficiu o dispoziţie naţională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi care este contrară dreptului Uniunii.

Curtea aminteşte că, potrivit unei jurisprudenţe consacrate, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne aferente repartizării competenţelor judiciare, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru. Amintind de asemenea că instanţele naţionale sunt obligate, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerinţele dreptului Uniunii sau să lase neaplicată din oficiu orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale care nu ar putea face obiectul unei astfel de interpretări conforme, Curtea constată că, în cazul unei încălcări dovedite a Tratatului UE sau a Deciziei 2006/928, principiul supremaţiei dreptului Uniunii impune instanţei de trimitere să lase neaplicate dispoziţiile în cauză, indiferent dacă acestea sunt de origine legislativă sau constituţională.