Iluzia soluţiilor simple

Anunţul istoric al lui Standard and Poor"s înseamnă un lucru cît se poate de simplu: Statele Unite nu mai sunt "datornicul perfect"! Există o cîtime de risc, nimeni nu poate preciza mărimea ei, ca, dacă aţi cumpărat datorii ale acestui gigant politic, militar, ştiinţific şi economic, să rămîneţi cu buza umflată; să nu vă mai vedeţi toţi banii înapoi. Teoretic, acest anunţ nu schimbă cu nimic realitatea economică, financiară sau politică din Statele Unite. În acest sens, Preşedintele Obama are dreptate să spună că America rămîne şi după anunţul lui S&P, aceeaşi ţară, de triplu A! Este o simplă chestiune de evaluare. Nu există un etalon infailibil care să dea dreptate, în mod absolut, cuiva. Cel mai probabil, fiecare are dreptate, în felul lui! Atunci, de ce s-au zguduit bursele atît de tare? Şi, mai ales, de ce s-a speriat atîta lume, atît de rău?

Cu bursele, e simplu! Să spunem că dumneavoastră aveţi 1000 de lei plasaţi în acţiuni; la deschiderea zilei de tranzacţionare vi se spune că, dacă păstraţi portofoliul aşa cum este, la sfîrşitul zilei el ar putea să valoreze doar 800 de lei, sau să rămînă tot la 1000; pe de altă parte, dacă vă descotorosiţi de unele acţiuni, periclitate, şi achiziţionaţi altele mai stabile, atunci la sfîrşitul zilei aţi putea pierde doar 20 de lei, sau rămîne cu cei 1000 de lei întregi! Dumneavoas-tră nu v-aţi grăbi să schimbaţi portofoliul? Ba da, riscul pe care vi-l asumaţi stînd pe loc este de 10 ori mai mare decît cel asumat dacă vă mişcaţi pe bursă! Exact acelaşi calcul l-au făcut marii deţinători de capitaluri plasate în diferite instrumente ale pieţei financiare. Au dat buzna să vîndă măcar o parte dintre valorile care păreau periclitate de noua evaluare a situaţiei financiare a SUA şi să cumpere altele, mai sigure. Această mişcare, bruscă şi semnificativă, ca valori tranzacţionate, a prăbuşit bursele, a prăbuşit unele instrumente financiare (monede, acţiuni etc.) şi a ridicat valoarea altora (aurul).

Sperietura cea mare, mai ales a oamenilor politici, nu este însă legată de ceea ce s-a întîmplat efectiv pe burse, în aceste zile, ci de ceea ce s-ar putea întîmpla, dacă nu se opreşte efectul de domino, de care pare cuprinsă lumea economico-financiară; de ceea ce s-ar putea întîmpla dacă nu se stabilizează pentru mai multă vreme suita căderilor succesive, începută acum mai bine de trei ani, în care fiecare piesă o antrenează pe următoarea. La fiecare treaptă coborî-tă, sunt scoase din sistemul financiar al lumii fonduri de ordinul miilor de miliarde de dolari, asta în condiţiile în care datoriile majorităţii statelor dezvoltate ale lumii nu mai pot fi finanţate, de mult, prin efectul direct al activităţilor economice proprii.

Aici intervine diferenţa dintre simplu şi complex! Corectarea baloa-nelor speculative de pe pieţele financiare se face relativ simplu, chiar dacă cu pierderi dramatice şi cu pierzători care, de la o zi la alta, se transformă din milionari în datornici.

Inventarea şi punerea în operă a unor sisteme economice diferite (politici, mecanisme, reguli, instituţii), capabile să înlăture slăbiciunile celui care a transformat marile puteri ale lumii, SUA, Germania, Marea Britanie, Japonia etc. în datornici cronici, zidiţi pentru totdeauna, parcă, în mausoleele datoriilor pe care şi le-au ridicat singuri, este cu totul altă poves-te. A nu sesiza diferenţă de esenţă între cele două agende sau a o ignora şi a ieşi public cu "lista de soluţii simple" este un semn de prostie (neadecvare la situaţie). Oamenii politici, cel puţin, nu prea au ce face: doar să spere că răul cel mai mare, dintre toate relele posibile, nu se va produce: imposibilitatea generalizată de a mai finanţa datoriile marilor state. Iar, ca să nu se producă, singurul lucru imediat pe care-l au la îndemînă politicienii este să "inventeze" bani ieftini, prin simplă tipărire - cazul SUA, sau prin înghiţirea unor datorii pentru care, de fapt, nu mai au de mult stomac! - cazul statelor europene. Dacă lucrurile se stabilizează, mai este o speranţă, pe termen lung. Dacă nu, atunci toată lumea va fi confruntată cu situaţia de a nu mai avea finanţare pentru activităţile curente ale guvernelor şi pentru programele esenţiale de care depinde stabilitatea vieţii populaţiei (salarii, pensii, asigurări sociale, servicii sociale etc.!). Cu alte cuvinte, HAOS!

Faptul că oameni împăunaţi de aura expertizei şi încununaţi de laurii unor distincţii de nivelul Premiul Nobel pentru economie recurg la subterfugiul jalnic al "soluţiilor simple" este cît se poate de periculos. Stiglitz nu este nici pe departe un geniu al economiei. Nobelul său este răsplata primită, nu pentru cine ştie ce contribuţii la teoria sau cercetarea practică a economiei, ci pentru îndrăzneala de a ridica vocea împotriva politicilor aşa zis "monetariste" prin care FMI şi Banca Mondială au "soluţionat" crizele anilor "80: cu costuri devastatoare pentru cei mai slabi; sădind semninţele crizelor, încă şi mai mari, de acum, ruinătoare chiar şi pentru cei mai puternici! Oricum, fie şi de la înălţimea scaunului de profesor de economie la o prestigioasă universitate americană, să declari public că problemele economiei americane se pot soluţiona prin patru măsuri tip ghilotină este ridicol, pentru tine, şi criminal pentru res-tul celor care te-ar putea lua în serios.

Întotdeauna cînd politicienii, economiştii ori tot felul de alţi "rezolvitori" miraculoşi ai problemelor macro-sociale cad pradă sindromului "există o soluţie simplă", le-aş pune în faţă celebra ecuaţie a lui Bolzman, încrustată pe mormîntul său: S = k logW. Pe la 1872, marele fizician căuta soluţia la întrebarea: "Care este condiţia de echilibru a unui sistem de molecule care, la o temperatură dată, schimbă între ele poziţie şi energie prin ciocniri succesive? Răspunsul este ecuaţia "simplă", cu pricina. N-a înţeles-o nimeni, pe deplin, la vremea aceea, nici măcar în lumea fizicienilor, iar autorul s-a sinucis de tristeţe. Au trebuit alţi 30 de ani şi o altă minte genială, a lui Max Planck, pentru a acredita definitiv adevărul absolut descoperit de Boltzman, pe cale pur teoretică. Nici astăzi, dintr-o mie de oameni cu studii superioare, altele decît fizica teoretică, nu cred că sunt mai mult de 2 care o înţeleg! Credeţi că problema schimburilor economice şi financiare într-un sistem de complexitatea celui global, actual, este mai simplă decît cea a schimburilor energetice dintre moleculele unui gaz? Eu cred că nu! De aceea, sunt cît se poate de sceptic cu privire la valoarea soluţiilor "inventatorilor de soluţii simple", pentru probleme complexe! Iar, ca să înţeleagă toată lumea unde bat: eu sunt convins că România are o problemă complexă de rezolvat, nu un sac de probleme simple!