Împăratul Romaniei

În titlul acestui editorial nu s-a strecurat o greşeală de tipar. Nu este vorba despre statul modern numit "România", ci despre Imperiul Bizantin, numit "Romania" de către locuitorii săi. Pentru cititorii interesaţi de o expunere profesională a unora dintre argumentele de mai jos, recomand cartea lui Anthony Kaldellis, The Byzantine Republic (Harvard, 2015). În rest, puţintică răbdare. Ajungem şi mai aproape de zilele noastre. Mai întâi însă, o pagină de istorie veche.

Imperiul Bizantin nu are un nume prea bun nici în cultura populară şi nici chiar în literatura de specialitate. Un fel de urmaş sclerotic al "adevăratului" imperiu, Bizanţul este sinonim cu intriga, ineficienţa şi cu un fel de spiritualitate problematică în efectele sale.

La rădăcina problemei este următoarea idee: Bizanţul a fost o teocraţie. În centrul acestui sistem era figura Împăratului. Autoritatea acestuia era "de drept divin". În consecinţă, regimul bizantin era unul ne-practic. Împăratul era un "autocrat" care domnea peste un stat presărat cu biserici din care se auzeau cântări rituale. Dacă este să reţinem o singură imagine care să reprezinte Bizanţul în cadrele acestei percepţii, aceasta ar fi, probabil, mozaicul din bazilica San Vitale din Ravenna. Înconjuraţi de aura sfinţeniei, Justinian şi Teodora privesc de sus, aspru, către simplii muritori.

Aceasta este o reconstituire nedreaptă a istoriei bizantine. Imperiul de Răsărit a fost un edificiu remarcabil. A durat circa o mie de ani, cam la fel cât au durat, împreună, republica şi principatul Romei. A fost un extraordinar centru de cultură. Militar, a înregistrat victorii împotriva goţilor, bulgarilor şi arabilor. După Bătălia din Ninive (627), era pe cale de a demola Imperiul Persiei sasanide, înainte ca apariţia Islamului să complice relieful politic al regiunii.

Chestiunea care ne interesează aici este una limitată: statutul Împăratului. Ce fel de personaj era acesta?

Unul foarte diferit de acela schiţat mai înainte. Împăratul bizantin era confirmat de "votul" popular. Temeiul puterii sale era mai degrabă unul secular. El domnea în virtutea interesului public. Acest interes public era definit în termeni juridici, constituţionali. Sunt numeroase exemplele din istoria bizantină când mulţimea se manifestă ireverenţios faţă de Împărat şi faţă de cler. Sunt chiar şi cazuri în care mânăstirile sunt atacate şi jefuite.

Statul bizantin era, în fond, o republică, nu o monarhie. Pentru noi, acest lucru este straniu, pentru că ne-am obişnuit cu sensul modern al termenului "republică", adică un regim diferit de monarhie. În perioada pre-modernă, însă, cele două sensuri nu erau opuse. "Republica" era un regim în care cetăţenii participau efectiv la exerciţiul autorităţii politice, care era justificată de interesul popular. Acest lucru nu excludea existenţa unui oficiu monarhic. Funcţia imperială bizantină, departe de a fi delimitată prin argumente de drept divin, era considerată ca una eminamente publică.

Bizantinii se considerau pe sine ca adevăraţi romani. Ei continuau tradiţia constituţională a Romei republicane. Dacă ne gândim bine, erau mai apropiaţi de republicanismul roman decât erau romanii înşişi, în perioada Principatului sau a Dominatului.

Cred că aţi observat deja unde bat... Există această percepţie, la noi, a unei culturi "bizantine" care ar fi la originea multora dintre valorile şi obiceiurile noastre. Exagerând pe undeva, această cultură, greco-ortodoxă, presupune o detaşare faţă de lumea practică şi un refugiu în "spiritualitate". Lumea socială este văzută ca o sumă de ierarhii rigide, pre-determinate, având în vârf o figură "domnească", o imitaţie a Creatorului.

Însă această imagine a Imperiului şi a Împăratului este un fals istoric. El a fost perpetuat din vechime, când în Occident conducătorul răsăritenilor era numit Imperator Graecorum, în loc de Imperator Romanorum. După care falsul a fost consolidat de o generaţie de istorici ultra-naţionalişti din anii 1930, cu înclinaţii anti-democratice. Ei au creat imaginea unui monarh absolut înecat în fum de tămâie, ai cărui supuşi îl priveau cu un respect superstiţios.

M-a intrigat mereu următoarea contradicţie. Ni s-a spus, adesea, că suntem "urmaşii Romei". Însă, în acelaşi timp, ni s-a spus că suntem, înainte de orice, (post) "bizantini". Iar prin aceasta se înţelege ceva, în multe privinţe, opus spiritului şi instituţiilor republicii romane.

Dar iată că istoria reală este diferită. Romania (adică Bizanţul - termenul apare abia în secolul al XVI-lea, după căderea Imperiului) a continuat - conştient - instituţiile şi spiritul acestei republici.

A fi conservator, a căuta originile îndepărtate ale unei ordini sociale, înseamnă, aşadar, pentru noi, să redescoperim un spirit mai secular şi mai democratic decât se crede de obicei.

Astfel, ne re-conectăm la sursele profunde ale politicii moderne, occidentale. Schisma dintre "Bizanţ" şi "Occident" nu a fost atât de radicală precum credem. Bizantinii, în acest sens, au fost mult mai "occidentali" decât ne-au învăţat unii gânditori care au aderat la diferite nuanţe de autoritarism. Scopul acestora era să izoleze Romania, să justifice cultul personalităţii şi supunerea oarbă faţă de unele instituţii. De aceea au cultivat, în ce priveşte istoria veche, ficţiunea unui trecut oriental, rupt de spiritul Apusului. Ultra-religios şi ultra-monarhic.

Cum ar fi primit bizantinii despre o asemenea poveste, nu putem decât specula. Ei erau cetăţeni care cunoşteau bine drepturile lor colective, care nu ezitau să strige în hipodrom "Anaxios! (nedemn)" împăraţilor care nu îi mai reprezentau. Şi vai de aceia care nu pricepeau...

Putem analiza în diferite feluri prezentul sau trecutul recent. Însă este mai bine să îi lăsăm pe bizantini în pace. Nu avem acest alibi. Ficţiunea unui trecut "bizantin" a fost creată pentru a ne confisca viitorul.