Imperiul lucrurilor perfect inutile

Lumea nostră este saturată de "lucruri". Cînd spun lucruri, nu mă refer strict la obiecte. Includ extensiv şi situaţii, relaţii umane, instituţii, valori, repere şi orice alte elemente esenţiale sau de suport pentru viaţa omului, în dimensiunea ei individuală şi colectivă. Pe unele dintre ele le declarăm, bucuroşi, utile. Instantaneu, le asociem unul sau mai multe tipuri de valoare. Economic-financiară, instituţională, socială în sens larg, legală, sentimentală, etico-morală, religioasă, spirituală etc. Ne satisfac trebuinţe, dorinţe, fantezii şi închipuiri ale trebuinţelor, dorinţelor şi fanteziilor de care ne folosim pentru a ne ţese cursul vieţii pe care o trăim. Pe celelalte, rar de tot, le ignorăm cu totul. De obicei, cînd le-am declarat inutile, le alungăm într-un soi de exil, marcat nu atît de uitare, cît de subtila interdicţie de a mai veni în contact cu ele, chiar şi de a le mai pomeni numele. De cele mai multe ori, lucrurile inutile nu dispar din viaţa noastră, ocupă doar un loc anume, precis desemnat, în geografia fizică a mediului în care ne mişcăm şi, nu mai puţin, în geografia noastră spirituală. Trebuinţele, dorinţele, fanteziile şi închipuirile noastre sunt schimbătoare. De aceea, imperiul lucrurilor inutile este şi el unul schimbător. De aici se poate evada; aici sosesc în fiecare zi alţi "prizonieri". Acelaşi lucru, care pînă mai ieri era "perfect inutil" printr-o neaşteptată întorsătură a vieţii, devine dintr-o dată folositor la ceva. Există oameni care au o vocaţie specială să reinventeze utilitatea unor lucruri declarate de multă vreme inutile, dar pe care le-au păstrat doar dintr-o inerţie susţinută de speranţa ascunsă că, odată şi odată, vor putea să le elibereze din prizonieratul inutilităţii lor. Simetric, ceva ce pînă mai ieri era "utilitatea" însăşi, devine mai întîi greu de folosit, apoi cvasi inutilizabil, cu totul nefolositor, inutil. Mai are cineva prin casă un fier de călcat cu cărbuni? N-ar fi exclus! Cu siguranţă, însă, el nu mai este de mult pe lista lucrurilor utile. În cuprinsul unei vieţi de om, cum este cea care mi-a fost dată, nu doar fierul de călcat cu cărbuni a fost exilat în imperiul lucrurilor inutile. Din păcate, acolo zac acum şi lucruri pe care lumea, acum doar cinci, şase decenii în urmă, încă le considera de valoare, utile social, ba chiar de mare preţ, cum ar fi: politeţea, eleganţa exprimării, în orice limbaj de comunicare, "clasicismul" cultural şi artistic, respectul faţă de celălalt, chiar şi atunci cînd îţi este ireductibil concurent sau oponent, respectul şi reverenţa faţă de lucrurile de care te foloseşti pentru a-ţi cîştiga traiul şi multe altele, cum ar fi educaţia, buna cuviinţă şi cei şapte ani de acasă. Dacă nu au devenit universal inutile, oricum, toate acestea au trecut deja pragul imperiului lucrurilor declarate social inutile. Nu aş fi crezut în ruptul capului, însă, că în timpul vieţii mele, voi ajunge să fiu martorul trecerii în inutilitate a uneia dintre cele mai ample, fastuoase şi spectaculoase iniţiative umane dedicată unor generoase valori, cum sunt pacea, buna înţelegere, competiţia non-distructivă, frumuseţea, eleganţa, rectitudinea şi eficienţa mişcării corpului uman, capacitatea de auto-depăşire a omului, virtutea anduranţei şi mobilizării pînă la ultima resursă a potenţialului uman, mental, moral-volitiv, energetic etc. Sintagma care cuprinde toate acestea este "Olimpiada modernă". Cea reinventată de Pierre de Coubertin, inspirat de modelul vechilor tradiţiei greceşti, pe la 1896. De atunci şi pînă mai acum vreo trei decenii, fenomenul olimpiadelor moderne a înflorit, susţinut fiind, aproape fără excepţie, de toate regimurile politice şi de mai toate statele lumii. Marea majoritate a sportivilor de mare performanţă, din disciplinele practicate suficient de larg în diferite locuri din lume, şi-au făcut un ideal de carieră din participarea şi încununarea cu laurii victoriei olimpice. Epuizarea resurselor modernităţii şi instalarea "Weltanschauung-ului" post-modernităţii a produs declicul care a împins fenomenul olimpiadelor moderne, rapid şi nemilos, spre regatul lucrurilor inutile. Nu o să deapăn toată istoria, de ajuns este să facem constatarea stării de azi a lucrurilor, colorată cu o bună doză de hazad şi absurd de consecinţele globale ale unei pandemii cu un început incert şi un sfîrşit cu totul şi cu totul imprevizibil. "Monumentalismul" supradimensionat, rococo, al olimpiadelor de azi părea să poată fi susţinut la nesfîrşit. Un efort şi încă un efort de mobilizare financiară, odată la patru ani, un efort şi încă un efort de mobilizare organizatorică, un efort şi încă un efort de mobilizare a sportivilor, antrenorilor, sponsorilor etc. şi încă o "Olimpiadă" urma să îşi trăiască efemerica, dar atît de plină de virtuţi viaţă. De cîteva ori a mai mers, el, ulciorul la apă, dar acum s-a spart. Aparent lovit de piatra seacă a unei pandemii virale. În realitate, olimpiada devenise nu doar impracticabilă, ci în bună măsură inutilă, mult înainte de istoria Covid-19. Iar această inutilitate s-a hrănit copios din două surse: incorporarea tuturor marilor ramuri de sport în marea maşinărie a finanţelor licite şi ilicite ale lumii, fără de care nimic nu se mai mişcă în lumea de azi şi, ca o consecinţă directă, supra-dezvoltarea competiţională în mai toate ramurile de sport mari, practicate în lume, disponibile şi apte pentru hiper-mediatizare. Întrecerea olimpică, cu toate eforturile de propagandă, alfel destul de vetustă, ale Comitetului Olimpic Internaţional şi ale Comitetelor Olimpice naţionale s-a pierdut de mult în oceanul de competiţii care au loc anual în toate marile ramuri sportive. Nimeni nu mai crede azi în supremaţia laurilor olimpici. De altfel, ea a fost de mult şubrezită, în condiţiile în care marea majoritate a performanţelor de vîrf sunt atinse în afara concursului olimpic. Cît despre întrecerile olimpice la "fotbal" sau "rugby", "baschet", ba chiar "baseball" sau "tenis", ele sunt doar o glumă proastă pe care numai oficialii olimpici o mai gustă. Competiţiile în care se dispută trofeele rîvnite ale acestor sporturi, faima şi sumele uriaşe de bani puse în joc, nu mai aparţin de mult spaţiului olimpic. Aşa se face că înainte să treacă definitiv pragul inutilităţii, olimpiada modernă a fost aruncată într-o groapă a ridicolui, aflată în vecinătatea imediată a prăpastiei absurdului. Amînată cu un an, cu criterii de selecţie ciururite de excepţii şi situaţii de urgenţă, cu un comitet de organizare mobilizat de sponsori "cu pistolul la tîmplă" să declare jocurile sustenabile, în ciuda opoziţiei făţIşe a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, a multora dintre sportivi şi chiar a populaţiei Japoniei, Olimpiada care stă să înceapă este doar o caricatură grotescă a ceea ce a intenţionat vreodată Pierre de Coubertin şi a ceea ce a fost pînă de curînd fenomenul olimpic internaţional.