Imposibila schimbare

Mai sunt doar 75 de zile până la alegerile europene şi, cel puţin aparent, campania partidelor europene a intrat în linie dreaptă. La sfârşitul săptămânii trecute, şi ultimul partid ce nu-şi desemnase încă un candidat pentru preşedinţia Comisiei Europene, PPE, a desemnat la Dublin un pretendant pentru poziţia ocupată acum de José Manuel Durno Barroso. Aşa a fost scos ca nou din pălăria Angelei Merkel, nimeni altul decât Jean-Claude Junker, cel care din 1995 până anul trecut a fost prim ministru al Luxemburgului, poziţie pe care a pierdut-o în urma unui scandal privind serviciile secrete, servicii care funcţionau sub autoritatea primului ministru. Pe de altă parte, Juncker a fost şi preşedinte al Eurogrupului din 2005 până la începutul anului 2013, poziţie de putere în cadrul UE total scăpată de sub controlul democratic al Parlamentului sau cetăţenilor. Dar, celui căruia Marele duce Henri de Luxemburg a refuzat să-i acorde posibilitatea de a mai obţine un nou mandat de prim ministru - deşi partidul său câştigase alegerile anticipate din octombrie, dar cu un scor mai slab decât în 2009 - Angela Merkel i-a făcut cadou candidatura conservatorilor la preşedinţia Comisiei.

Juncker nu e tocmai un nou venit în politica europeană, oferind prin cariera şi comportamentul său o garanţie puternică că, odată desemnat preşedinte la CE, nimic nu se va schimba. Ori, metoda interguvernamentală, pe care Juncker o încarnează, şi care a dominat ultimele două decenii de politică europeană este principala responsabilă pentru ineficienţa europenilor în faţa crizei economice şi sociale care încă zguduie Europa. Preferinţa pentru preşedinţi ai CE proveniţi din state marginale sau mici spune multe despre viziunea conservatorilor, şi a Angelei Merkel, despre viitorul Europei. Când au înlocuit iniţiala metodă comunitară, care făcuse posibilă Uniunea Europeană, cu metoda interguvernamentală, mult mai comodă, liderii europeni puneau deja Europa pe drum riscant. Negocierile dintre guverne au facilitat manifestarea tuturor egoismelor şi meschinăriilor naţionale, blocând integrarea europeană. Nici uniunea economică, nici cea socială, ca să nu mai vorbim de cea civică şi politică nu au putut fi puse în aplicare. Dar, după ce efectele crizei s-au simţit atât de tare, a continua această politică este de-a dreptul mortal. UE are la dispoziţie doar un ciclu de cinci ani pentru a se salva, iar auspiciile nu par favorabile.

Pe de altă parte, dacă sondajele preelectorale se vor confirma la urne, iar socialiştii se vor clasa pe prima poziţie şi vor impune preşedintele CE, conservatorii nu îl vor abandona pe Juncker. În această ipoteză, acestuia i se va asigur rolul de Preşedinte al Consiliului, înlocuindu-l pe Herman Van Rompuy.

Între timp, jocul economic, social sau geostrategic cu vieţile oamenilor obişnuiţi a atins intensitatea maximă şi în Europa şi la graniţa acesteia. În Europa şomajul, mai ales al tinerilor, a atins cote incredibile, iar situaţia din Ucraina pare să ne întoarcă în perioada anilor de glorie ai războiului rece. În aceste condiţii, ce garanţii că Europa va continua să fie o democraţie deschisă către cetăţenii săi şi către exterior poate aduce un politican precum Jean-Claude Juncker, cel care a fost 18 ani prim ministru al unuia dintre "paradisurile fiscale"?