În apărarea migraţiei politice

Nu cred că este necesară o lege împotriva migraţiei politice. În ciuda faptului că organizaţiile neguvernamentale, partidele politice ale opoziţiei şi cel puţin unii dintre reprezentanţii comunităţii politice internaţionale presează în direcţia opririi trecerii politicienilor de la partidele care pierd alegerile şi accesul la puterea pe care o dă controlul administraţiei, la partidele care cîştigă alegerile şi obţin controlul utilizării fondurilor guvernamentale şi dominaţia politică a administraţiei, migraţia politică este un lucru bun. Şi asta nu numai pentru că orice interdicţie legală aruncată asupra migraţiei politice este neconstituţională. Ea este necostitu-ţională, de vreme ce Constituţia României, clar şi precis că orice mandat imperativ (al aleşilor) este nul. Ci, din considerente practice, căci în prezent, migraţia politică este unul dintre mecanismele de bază ale sistemului politic şi democratic românesc.

În condiţiile actuale, politica românească constă dintr-o continuă negociere între oamenii care vor să facă politică - sau măcar să obţină funcţii politice, precum cele de consilieri locali, parlamentari sau miniştri - şi partidele politice, acele organizaţii birocratice care îşi doresc să obţină controlul instituţiilor statului şi ale administraţiei locale. În această negociere, partidele politice aduc forţa lor organizatorică, ceva ideologie - nu prea multă, căci diferenţele între partide sunt, în această privinţă, minime - un nume care reprezintă un capital politic ce poate varia între nimic şi pînă la 20% din electorat şi posibilitatea de a aduna într-un singur coş electoral toate voturile care pot fi obţinute la nivel naţional, adică chiar şi acolo unde un individ izolat pierde competiţia, dar tot mai adună ceva sprijin electoral. Toate aces-te atuuri fac ca partidele să fie importante în ecuaţia electorală românească şi să fie mai avantajos pentru o personalitate cu ambiţii politice să se asocieze cu un partid, decît să se ducă singur la bătălie, doar cu propriile forţe.

De partea cealaltă, însă, personalităţile sunt principalii adunători de voturi. Indiferent dacă votul se face pe liste de partid (ca în cazul alegerilor parlamentare) sau pe liste nominale (ca în cazul alegerilor primarilor sau al alegerilor prezidenţiale), principalii aducători de voturi pentru partide sunt personalităţile şi nu partidele. În cazul alegerilor nominale, acest lucru pare de la sine înţeles. Nici un primar, de la Traian Băsescu şi pînă la primarul celei mai mici comune din ţară, nu a cîştigat alegerile din cauza partidului care l-a sprijinit, ci pentru că el însuşi, cu defectele şi calităţile sale a cîştigat încrederea electoratului. Aşa se face că, în 2000, Traian Băsescu a cîştigat primăria capitalei în ciuda faptului că propriul său partid a înregistrat un scor mic la alegerile pentru consiliul municipal, iar alegerile în capitală le-a cîştigat, de fapt, PDSR. Tot astfel, pe listele depuse de partide pentru consilii locale sau pentru Parlament, alegătorii nu-i votează neapărat pe mulţii anonimi de pe la mijlocul listei, ci pe acei politicieni ai partidului - vîrfurile politice naţionale şi, eventual, primele nume, mai cunoscute, de pe listele judeţene.

Aşa au apărut, în toate partidele româneşti, "baronii". Baronii sunt acele personalităţi locale care au suficientă credibilitate pe plan local pentru a obţine singuri un număr semnificativ de voturi, indiferent pe ce listă candidează. Fenomenul a fost manifest, iniţial, pentru candidaţii la primării, dar apoi s-a generalizat şi pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Un "baron local" este sigur că un număr mare de voturi - cîteva mii sau, uneori, zeci de mii - se vor duce în direcţia politică în care se mişcă el însuşi.

Adevărata forţă politică provine din combinarea avantajelor oferite de partid, cu avantajele oferite de "baronii locali". Cîtă vreme "baronii locali" au forţă, electoratul însuşi are. Căci nimeni nu este mai atent la ceea ce vrea electoratul şi la modificările de opinie şi atitudine în rîndul acestuia decît un "baron local". Şi nimeni nu presează mai mult birocraţiile "împietrite în proiect" sau cu obiective politice determinate naţional sau internaţional, decît baronii locali. În ciuda imaginii lor negative, a corupţiei şi a sistemului de vasalităţi aproape medieval pe care se bazează, în cele din urmă, baronii locali sunt cei mai importanţi militanţi pentru dezvoltarea locală şi, de aceea, cei mai iubiţi dintre aleşi. Marii specialişti, fotbalişti, cîntăreţi sau oameni de ştiinţă pe care partidele îi impun pe listele lor dintr-o multitudine de motive - toate de imagine - au mult mai puţină audienţă la electorat decît aceşti baroni locali care, în ciuda faptului că bagă mult în buzunar, se bat cu adevărat pentru interesele acelor alegători pe ale căror voturi se bazează.

Legislaţia împotriva migraţiei politice este o legislaţie îndreptată împotriva baronilor locali. În sistemul de pînă acum, baronii locali îşi conduceau electoratul către partidul politic care le oferea cea mai mare şansă de îndeplinire a doleanţelor alegătorilor. Voiau alegătorii gaz metan în comună, voia clientela politică a baronului local contracte pentru asfaltarea drumului, doreau cetăţenii anumite condiţii speciale pentru privatizarea celei mai mari firme din judeţ, era treaba baronului local să se bată pentru asta. Iar principalul său atu în această bătălie era faptul că voturile locale erau ale lui şi putea ameninţa partidul din care făcea parte că se mută cu voturi cu tot la alt partid, fie el guvernamental - guvernele din România se bazează de peste 12 ani pe coaliţii de partide - fie de opoziţie.

Ceea ce face acum legislaţia împotriva migraţiei politice este să omoare această relaţie, complicată, dar funcţională. De acum încolo, "baronii locali" vor fi subordonaţi activiştilor de partid, acelor funcţionari de care partidele au nevoie pentru a se organiza şi funcţiona. Dacă un om politic capabil să adune suficiente voturi pentru a fi consilier local, primar, parlamentar sau preşedinte al ţării îşi va pierde rezultatele victoriei doar pentru că nu se înţelege cu funcţionarii partidului pe listele, sau cu sprijinul căruia a candidat atunci, în politica românească, de acum încolo va fi mult mai important să fii funcţionar al partidului decît om politic liber, capabil să negocieze cu electoratul.

Legea împotriva migraţiei politice, sprijinită cu inconştienţă de opinia publică şi de societatea civilă, este o gravă lovitură dată, în primul rînd, cetăţenilor. Adoptarea ei echivalează cu diminuarea importanţei alegătorilor şi cu supremaţia birocraţiilor de partid. Judecată în principiile sale ea contrazice atît Constituţia, cît şi principiile democraţiei. Iar faptul că este adoptată în numele democraţiei nu este decît un alt act caragialesc al politicii româneşti.