ÎN JURUL LUMII CU CĂCIULA ÎN MÂNĂ Umilinţa datornicilor incurabili

Munca de Sisif a premierului elen George Papandreu a continuat, în această săptămână, şi în Statele Unite. După primirea ostilă din Germania, unde a declarat de mai multe ori că nu doreşte bani ci susţinere, Papandreu a încercat să-l convingă şi pe preşedintele Obama de importanţa luptei împotriva speculatorilor, care vor să trimită Grecia în faliment.

Premierul şi-a început vizita cu un discurs la Institutul Brookings, în care a numit principalul vinovat pentru problemele ţării sale: pieţele libere. "În timp ce dincolo de Cortina de Fier se venera economia centralizată, noi ne-am creat propriul zeu. Piaţa liberă", a precizat Papandreu. El a uitat, totuşi, să ne spună şi cum a obligat acestă piaţă guvernul să se îndatoreze dincolo de orice limită.

Primul ministru de la Atena nu se opreşte aici, ci doreşte să înlocuiască acest zeu nemilos: "În politica unui stat democratic, Dumnezeu este poporul. Atât statul cât şi piaţa există ca să îl servească".

Ce mai poate fi spus după această pledoarie disperată? Nimic. Dacă tot venerează necondiţionat această divinitate pământeană numită popor, de ce nu îl întrebă, printr-un referendum, cum trebuie rezolvată criza?

Din "fericire", nu mai este nevoie de referendum. Marii preoţi ai poporului, parlamentarii, au votat deja creşterea taxelor şi o reducere nesemnificativă a cheltuielilor.

Măsurile autorităţilor de la Atena nu au convins, deocamdată, decât pe Romano Prodi, preşedinte al Comisiei Europene pe vremea când nimeni nu verifica statisticile Greciei. "Pentru Grecia problemele s-au terminat complet. Nu mai văd acum alt caz în Europa. Nu cred că există motive să credem că sistemul euro se va prăbuşi sau că va suferi din cauza Greciei", a declarat acesta pentru Bloomberg. Din nou, comentariile sunt de prisos.

Optimismul lui Prodi nu este împărtăşit, însă, la nivelul UE, care arată într-un raport recent că estimările guvernului elen, privind veniturile suplimentare generate de mărirea taxelor şi impozitelor, s-ar putea să fie prea optimiste.

"Implicaţiile unei contracţii a cererii asupra veniturilor din taxare nu trebuie subestimate", conform raportului UE. Ce să înţelegem de aici? Că s-au utilizat doar nişte simple ipoteze liniare în "fundamentarea" planului de austeritate, fără a se ţine cont de efectele secundare?

Noul avertisment al UE are, oricum, o importanţă redusă, în condiţiile în care datorii de 19,23 de miliarde euro ale Greciei ajung la scadenţă în aprile - mai 2010, iar în iulie - august încă 5,17 miliarde, conform datelor de la Bloomberg. Doar necesarul de refinanţare depăşeşte 28 de miliarde euro până la sfârşitul anului.

Până la scadenţa deosebit de importantă din aprilie - mai, planul guvernului de la Atena trebuie să fie acceptat şi de popor, însă mişcările de stradă sunt tot mai virulente, iar sarcina oficialilor pare să depăşească în dificultate muncile lui Hercule.

Pentru Jim Rogers situaţia este mult mai simplă. "Grecia trebuie lăsată să falimenteze. Ar fi bine pentru euro. Ar fi bine pentru Grecia. Ar fi bine pentru totată lumea", a declarat acesta pentru Bloomberg.

Deşi Romano Prodi nu mai vede un caz similar Greciei în Europa, Fitch nu este de aceeaşi părere. Într-un raport recent al agenţiei de rating, care este o subsidiară a grupului francez Fimalac, se precizează că Franţa ar putea să-şi piardă ratingul AAA, dacă nu ia măsuri credibile de consolidare bugetară. Fitch a mai plasat sub supraveghere Marea Britanie şi Spania din aceleaşi motive.

Să fie şi teama de o posibilă contagiune din partea Greciei la originea acestui avertisment? Puţin probabil. O mai bună explicaţie se regăseşte într-un nou articol al profesorului Kenneth Rogoff de la Universitatea Harvard (n.a. "From Financial Crash to Debt Crisis", NBER Working Paper 15795, martie 2010).

Pe baza unor date care coboară în timp aproape două secole, profesorul Rogoff arată că există o legătură deosebit de puternică între crizele bancare şi defaultul suveran, atât pentru economiile emergente cât şi cele dezvoltate. Studiul lui Rogoff demonstrează că o creştere accelerată a datoriilor private precede crizele bancare, iar acestea cresc probabilitatea unui default suveran, atât în mod direct cât şi indirect, prin creşterea datoriei publice. Ce a mai descoperit profesorul american? Că împrumuturile guvernamentale se accelerează semnificativ înainte de declanşarea unei crize a datoriei publice, deoarece guvernele au "datorii ascunse" care pot depăşi nivelul datoriilor externe.

Concluziile lui Rogoff ne arată că pericolul contagiunii nu este decât o sperietoare, utilizată de guverne pentru a-şi justifica reacţiile precipitate şi nesăbuite. Adevăratele probleme sunt deja acumulate, iar cosmetizarea situaţiei şi refinanţarea datoriilor nu fac decât să prelungească agonia.

În lipsa oricăror planuri, nu doar a celor anticriză, guvernul de la Bucureşti a reuşit, totuşi, o performanţă notabilă în ultimele zile: a recunos-cut că economia poate să stagneze în 2010. Din păcate, creşterea zero nu este scenariul pesimist al anului ci scenariul optimist.

Este destul să privim evoluţia investiţiilor, care au scăzut cu o rată anuală de 40% în T4 2009, în condiţiile în care investiţiile în utilaje au scăzut cu 45,5% în 2009 faţă de anul precedent. De unde creştere fără motor? Din "planurile anticriză" ale guvernului, cârpite pe baza banilor împrumutaţi?

Dimensiunea adevăratei crize cu care se confruntă România este reflectată cel mai bine de evoluţia creditării. În perioada decembrie 2005 - ianuarie 2010, creditul neguvernamental a crescut cu 233% iar PIB-ul nominal cu 42%.

Din punct de vedere al creşterii creditării, "performanţa" României o depăşeşte cu mult pe cea a Statelor Unite din perioada post-belică. Datele de la Federal Reserve arată că în SUA a fost nevoie de 20 de ani pentru o triplare a creditului începând din 1947, iar volumul creditului din ianuarie 2010 este mai mare de 3,33 de ori decât cel din octombrie 1990. România a bătut astfel toate recordurile planurilor cincinale, realizând doar într-un an ceea ce se realiza altădată în patru ani şi jumătate.

Mulţi ani vom resimţi efectele catastrofale ale acestor politici economice nesăbuite, deoarece nu există scurtături pentru dezvoltarea economică. Ipoteza iniţială a profesorului Rogoff pare îndeplinită în cazul României. Este puţin probabil ca acest lanţ cauzal să poată fi întrerupt fără o resetare completă a economiei.