În marş după fantoma "Dezvoltării"

Dacă s-ar lua cineva după noianul de cuvinte risipite de politicienii noştri, "dezvoltarea României" este cel mai arzător ţel aflat la sufletul lor. Nu de ieri de azi, ci de cînd se făcu România, cu speranţa că va prinde din mers, la prima sau măcar la a doua staţie, trenul modernităţii. Să presupunem, pentru un moment, de dragul discuţiei, că aşa ar sta lucrurile. Ves-tea rea, pentru politicienii noştri, în acest caz, este că sunt cu vreo trei sferturi de secol depăşiţi de timp, de vremuri şi realităţi. Dezvoltarea nu mai este decît o "nucă" fără miez, o cochilie din care s-au topit, de mult, şi scoica şi perla pe care a secretat-o, cîndva, din suferinţa ei. Un cuvînt intrat în uz pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi rămas la modă, nu doar în politică, pentru tot secolul următor. A supravieţuit şi în secolul al XX-lea, din motive care ţin de discrepanţele uriaşe şi asimetriile structurale dintre societăţile din centrul de putere al sis-temului modernităţii, spre deosebire de cele din periferie. Este motivul pentru care mai trăieşte şi astăzi, un pseudo-concept ţinut în viaţă doar de ideologia vetustă a instituţiilor ONU, mai precis de Programul pentru Dezvoltare al Naţiunilor Unite (UNDP).

Cînd Şcoala Sociologică de la Bucureşti a propus, în interbelic, proiectul unui demers al modernizării Româ-niei, bazat pe studiul ştiinţific al invarianţilor şi variabilelor cheie care structurează societatea românească, gestul era nu doar o premieră la scară mondială, ci şi o uriaşă sfidare. Modernitatea şi-a impus regulile şi structurile, artefacturile şi modul de viaţă, în societăţile nucleu, nu pe baza unui proiect, ci din aproape în aproape, înhămînd la căruţa economiei torentul abia descătuşat al cercetării şi aplicării ştiinţei în probleme practice ale societăţii, detronînd biserica din pos-tura de deţinător unic şi necontestabil al "imaginii despre lume" şi marginalizîndu-o ca jucător pe scena politică, statală, impunînd învăţarea aplicată ca proces de masă şi continuu, pe cea mai mare parte, dacă nu chiar pe toată durata vieţii. Pentru periferie, nimeni nu prevedea vreo altă cale. Proiectul lui Gusti şi al echipei sale a rămas, desigur, doar o moştenire teoretică, menţionată încă în marile tratate de sociologie ale lumii. Atît! Realitatea şi-a văzut de improvizaţiile ei, refuzînd ca pe un corp străin, nociv în cel mai înalt grad, ideea unui parcurs istoric dirijat conceptual, pe baza unor strategii sectoriale şi proiecte aplicate. O încercare remarcabilă de punere în operă a unei idei similare are loc abia după cel de-al doilea război mondial, în cadrul proiectului numit Uniunea Europeană. Eşecul acestuia, în materie de reducere a "decalajelor de dezvoltare", locale, regionale şi interţări, nu este altceva decît confirmarea drumului greşit, în orice caz, necongruent cu realităţile lumii de astăzi, cu problemele şi mecanismele sociale care operează acum în societăţile modernităţii tîrzii, fie ele mai mult sau mai puţin "dezvoltate".

Foarte bine, dacă "Dezvoltarea" nu ne poate lumina în privinţa căii şi a modului în care putem merge înainte, fără să dăm în gropi, fără să risipim de trei ori mai mult decît producem şi fără să o luăm de fiecare dată de la capăt, atunci, ce punem în loc? În cazul României, cel puţin, cred că ar fi de folos să operăm cu lucruri foarte simple şi cît se poate de concrete, de aplicate. Măcar atîta lucru ştim din ştiinţa asta socială: capitalul uman este un ingredient esenţial al oricărei strategii, de la supravieţuire socială pînă la supra-dezvoltare şi post-modernitate ca alternative la modelul curent. Centrarea politicilor de guvernare, spre exemplu, pe temele şi dimensiunile capitalului uman oferă nu doar căi şi direcţii de acţiune precise, pentru cîteva decenii, ci asigură, în plus, creşteri semnificative ale potenţialului social care pot fi folosite ulterior în tot felul de strategii de creştere economică, ştiinţifică şi tehnologică, de putere etc.. Cel puţin două dimensiuni ale capitalului uman au ajuns deja în România de astăzi, mult sub cotele de avarie: zestrea educaţională şi cea de sănătate a populaţiei. Înainte de a bate cîmpii cu tot felul de inepţii des-pre creşteri de tot felul, în spaţiul public şi politic al României ar trebui să punem un afiş mare pe care scrie mare: Educaţie, Învăţămînt, Sănătate, pînă aici! Mai încolo, pe acest drum nu se află decît dezastrul total. În fiecare zi toţi cetăţenii acestei ţări ar trebui să citească de cît mai multe ori pe zi aceste cuvinte. Soluţiile nu sunt de găsit doar în spaţiul public, desigur, ci şi în cel privat, mai ales în privinţa educaţiei, dar şi a învăţămîntului şi sănătăţii. România este o societate care a "uitat" să mai facă educaţie şi abia dacă mai face ceva învăţămînt, aproape exclusiv public, de stat şi privat, de o calitate mai mult decît îndoielnică din toate punctele de vedere. Socializarea noilor generaţii ale României a devenit un joc al drogurilor şi al întîmplării, mai mult decît al educaţiei pentru frumos, sănătate, bine şi util. Poate să ne fie frică de cuvinte sau nu, dar adevărul este că România are nevoie de un program educaţional la scară macro-socială, astăzi, mai mult decît avea la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd puţinii oameni politici de viziune pe care i-am avut au pus bazele învăţămîntului general-obligatoriu, au creat primele universităţi şi centre de cercetare ştiinţifică, începînd cu cele medicale.

Al doilea reper esenţial al capitalului uman este sănătatea. Concept acaparat actualmente de interesele indus-triilor de medicamente şi cărat în spate de un sistem al asigurărilor sociale pe care statul este tot mai puţin capabil să îl susţină. Este obligatoriu să ne întoarcem la rădăcini, la sănătate ca bunul cel mai de preţ al vieţii individuale şi sociale, care se susţine nu doar prin pastile şi pomezi "miracol", ci în primul rînd printr-un regim de viaţă, de la cel alimentar, la cel noologic, în acord cu principiile fundamentale ale vieţii. Fără educaţia şi cultura necesare îngrijirii şi "producerii" sănătăţii, suntem condamnaţi la o cons-tantă şi tot mai dras-tică reducere demografică, cu toate consecinţele negative care decurg de aici pentru capitalul uman, disponibil social.

Cu ce să începem, avem! De unde să începem, avem! Rămîne de văzut dacă mai există luciditatea necesară şi mai ales capacitatea de a mobiliza un efort colectiv în direcţia utilă, esenţială pentru societatea României, de astăzi şi de mîine.