În slujba cetăţii

Consolidarea statului de drept şi parteneriatul deschis cu societatea civilă sînt două din priorităţile strategice ale noii guvernării. De modul în care aceste două obiective vor fi realizate depinde atît dinamica guvernării, cît şi stabilitatea politică în etapa imediat următoare. Dacă cele două sfidări la adresa oricărei guvernări la care societatea politică românească trebuie să găsească răspuns rapid şi eficace vor fi abordate formal şi tratate ca simple anexe decorative ale unui program partitocratic de împărţire a resurselor, poziţia guvernului, şi aşa instabilă datorită contextului politic, se va fragiliza. Credibilitatea guvernării depinde mai mult ca oricînd de transparenţă şi comunicare.

Alegerile din 2004 au permis manifestarea unei clase de mijloc în formare, ale cărei aşteptări sînt legate de reforma reală a spaţiului public şi de dezvoltarea unei economii de piaţă libere. Mult mai exigent faţă de performanţa politică şi administrativă a clasei politice decît s-a întîmplat pînă acum, acest nou electorat nu este prizonierul nici unei formaţii politice şi nu este dispus să cauţioneze o politică ocultă. Privită critic, sfera politică este obligată la performanţă. De aceea, societatea civilă se află în faţa unui moment de răscruce. Expresie a stării de spirit noilor electori, societatea civilă a devenit un arbitru al guvernării. Independenţa societăţii civile este condiţia reuşitei demersului critic şi a controlului civic, orice derivă de la acest program putînd genera întîrzieri şi eşecuri.

Statul de drept şi societatea civilă sînt cele două faţete ale democraţiei. Ca formă de asociere a indivizilor în afara şi de multe ori contra instituţiilor statului, societatea civilă se revendică de la libertăţile şi drepturile ce rezultă din asumarea conştientă şi activă a calităţii de cetăţean. Pe de altă parte, statul de drept se defineşte prin domnia legii, altfel spus printr-un sistem de norme juridice stabile şi împărtăşite de grupurile interesate. De aceea, libera asociere şi drepturile omului, alături de principiul ierarhizării normelor şi al independenţei justiţiei, creează un binom între statul de drept şi societatea civilă. Într-un stat de drept, cetăţenia reprezintă limita dincolo de care deţinătorii poziţiilor de putere nu pot să atenteze la drepturile cetăţenilor fără a conduce astfel, ca reacţie de apărare, la nesupunerea sau revolta acestora. Ori tocmai cetăţenia cu dimensiunea sa participativă este, dacă nu ocultată, în orice caz marginalizată. Închise în spaţiul strîmt al politicii parlamentare, partidele politice au contribuit la transformarea politicii într-o dispută îndepărtată, viscerală sau mult prea tehnică. Generalizarea practicilor democratice la nivelul tuturor segmentelor sociale şi întărirea cetăţeniei sînt elemente esenţiale ale unei societăţi juste, dar ele se cer dublate de o justiţie puternică şi independentă, fără de care statul de drept rămîne o utopie.

Construcţia statului de drept presupune transformarea sa într-un instrument viabil al democraţiei şi un apărător eficient al economiei de piaţă. Cultul legii implicat de această viziune asupra democraţiei conduce la participarea cetăţenilor la luarea deciziilor şi garantarea drepturilor şi libertăţilor. Statul de drept devine astfel un element esenţial al unei democraţii lărgite, în care noi actori îşi fac simţită prezenţa. Însă, orice ordine juridică este lipsită de suport în măsura în care nu îşi găseşte fundamentul în societate. Rolul societăţii civile este tocmai acela de a relaţiona interesele private cu cele publice. Dacă lideri ai unor organizaţii civice cu expertiză juridică au acceptat după alegerile din decembrie 2004 funcţii executive (ministru al justiţiei, respectiv consilier de stat pentru justiţie al preşedintelui), aceasta nu antrenează automat afilierea sectorului nonguvernamental politicii partizane, nici abandonarea spirtului critic. Complexul apolitismului primei epoci a societăţii civile româneşti a fost depăşit, asumarea responsabilităţilor executive fiind o strategie individuală asumată. Principalul atu, ca şi principalul handicap al acestei întreprinderi constă tocmai în independenţa politică. Cîtă vreme activitatea acestora se pune în slujba cetăţeanului, obiectivele rămîn asemănătoare. Într-un domeniu precum justiţia, în care asigurarea independenţei este fundamentală, rolul unor reprezentanţi ai sferei civice este revoluţionar. Toate experienţele politice anterioare au ilustrat incapacitatea politicienilor de a accepta separaţia reală a puterilor în stat. Priorităţile politicienilor şi ale românilor se cer conciliate. Societatea civilă poate realiza acest lucru. Cu condiţia să nu îşi trădeze menirea: de a fi mereu în slujba cetăţii.