Înaintea furtunii

Pentru a linişti opinia publică, cei doi lideri ai Alianţei, Călin Popescu Tăriceanu şi Emil Boc, au pozat pe 15 august într-o fotografie de familie. Aparent, controversele s-au lămurit, iar armonia s-a instalat în rîndurile principalei forţe de guvernare. Parcă după reuniunea Coaliţiei şi după semnarea noului Protocol lucrurile au reintrat în normal. Doar declaraţia preşedintelui Traian Băsescu mai crea nervozitate, însă după ce oportun pentru temperarea atitudinii sale războinice au apărut articolele privind legăturile economice, şi nu numai, dintre soţul Elenei Udrea, onorabilul domn Cocoş, şi afacerişti plasaţi în jurul lui Adrian Năstase, şi la Cotroceni s-ar putea ca apetitul de luptă să se fi diminuat. Dincolo de aceste jocuri de culise ce vizează repoziţionarea în competiţia pentru controlul instrumentelor de putere, la opt luni de la preluarea guvernării, Alianţa DA pare să îşi fi epuizat atît energia, cît şi resursele. Criza sa, abia camuflată, nu mai poate fi multă vreme eludată. Succesiunea la liderii fondatori Traian Băsescu şi Theodor Stolojan este complicată, iar în absenţa lor relaţiile dintre cele două partide sînt din ce în ce mai tensionate. Liniştea aparentă a conclavurilor de familie anunţă furtuna.

La doi ani de la dificila sa naştere, Alianţa a trecut proba electorală, dar s-a împotmolit în guvernare. Apărută tîrziu, din cauza rezistenţelor din cele două partide (gruparea Patriciu din PNL fiind cea mai virulentă adversară), Alianţa a avut totuşi capacitatea de a se prezenta ca o alternativă convingătoare la PSD. Fără existenţa Alianţei, PSD ar fi fost astăzi la guvernare, PD ar fi fost în pragul disoluţiei, PNL ar fi coabitat sau, în funcţie de rezultate, ar fi făcut o opoziţie de faţadă, iar democraţia românească ar fost mai originală chiar decît la începutul perioadei. Meritul Alianţei de a da sens opoziţiei într-o ţară unde se părea că aceasta nu are suflu este incontestabil, dar, dacă toată operaţiunea se reduce la o simplă jonglerie electorală, efortul a fost inutil. Dacă proba alegerilor a fost trecută cu oarecare succes, proba guvernării devine examenul de maturitate. Tranziţia de la o formulă electorală la o structură politică coerentă, în condiţiile presiunii permanente indusă de guvernare, pare în acest moment greu, dar nu imposibil, de realizat. Alianţa ar fi putut echilibra relaţiile dintre cele două instituţii cu rol executiv, Preşedinte şi Guvern, condamnate la un etern conflict de putere prin textul constituţional, dar coincidenţa dintre persoana primului-ministru şi a şefului PNL a anulat această mediere. La dificultăţile de comunicare dintre cele două partide, dar mai ales dintre cei doi lideri, se adaugă şi problemele structurale şi organizatorice. Fiecare din partide trece printr-o perioadă de transformare: liderii şi structura au fost înnoite, iar identitatea doctrinară este în curs de clarificare. Aceste elemente se adaugă problemelor administrative şi limitează libertatea de mişcare a celor două partide. Prizoniere într-o coaliţie improvizată, lipsită de fundament ideologic şi reanimată periodic, PNL şi PD nu îşi găsesc nici locul, nici funcţia, în această situaţie limită.

Dacă în februarie 2005, la Congresul său, PNL a reuşit, pe fundalul cîştigării alegerilor, să reducă semnificativ disensiunile tradiţionale dintre grupurile federate în timp sub semnul săgeţii liberale, perioada de graţie cîştigată de noul preşedinte nu a fost lungă. Circumstanţele care l-au dus pe Călin Popescu Tăriceanu în poziţia de şef al PNL nu au urmat traseul clasic. Devenit succesor în urma retragerii lui Stolojan la începutul lunii octombrie 2004 şi confirmat în februarie 2005, Tăriceanu nu a reuşit decît formal să negocieze poziţia sa. Cu cinci preşedinţi în 15 ani, mandatul mediu al unui preşedinte PNL este de trei ani. Odată ce aceasta s-a fragilizat din cauza costurilor politice ale guvernării, dar mai ales a piruetelor legate de demisie, stabilitatea sa este relativă şi depinde de modul în care va satisface aşteptările adevăraţilor cenzori ai PNL, liderii judeţeni. Nimic nu este definitiv în PNL, oricînd compromisul realizat la sfîrşitul lunii iulie putînd fi răsturnat.

Şi PD a trecut în numai patru ani prin două schimbări de preşedinţi, criza de succesiune fiind permanentă. După debarcarea lui Petre Roman, noul preşedinte a avut dificultăţi în a menţine stabilitatea partidului. Strategia lui Traian Băsescu pentru relansarea partidului său dăduse deja roade la alegerile locale, dar după cîştigarea alegerilor prezidenţiale PD s-a găsit într-o situaţie paradoxală: dintr-un partid expus atacurilor permanente ale PSD a devenit partidul cel mai influent al guvernării. Partidul nu a putut evita momentul de superbie care a accentuat divergenţele cu partenerul său de Alianţă. Congresul său a fost strategic întîrziat, iar structura definitivă de conducere va fi aleasă abia în octombrie. Confruntat între 2001 şi 2004 cu o dezertarea unor lideri importanţi, PD nu şi-a refăcut încă prestigiul politic. Noua conducere pare să exercite doar un mandat de circumstanţă, liderul efectiv rămînînd tot Traian Băsescu.

Fără să se reformeze, Alianţa nu va rezista. Tendinţele centrifuge nu pot fi blocate. Forţate să coabiteze la guvernare, cele două partide nu sînt capabile să construiască un proiect comun. Ideea fuziunii a fost rapid abandonată, iar altă formulă de relansare nu a fost propusă. Ca simplu vehicul electoral, Alianţa mai poate continua încă o vreme, dar şansele sale de reuşită politică depind de transformarea sa.