Inflaţia, un fenomen paranormal care scapă înţelegerii?

"Cei care stabilesc dobânzile nu ştiu care este cauza inflaţiei, cum să o măsoare sau cum să o împingă în sus sau în jos", se arăta în deschiderea unui articol recent de la Bloomberg. Subiectul său este "marele mis­ter al inflaţiei", care determină banca centrală americană să "conducă legată la ochi".

După ce a demisionat din conducerea Federal Reserve, Daniel Tarullo a declarat, în cadrul unei conferinţe organizate de Brookings Institution în octombrie 2017, că "nu avem în prezent o teorie a dinamicii inflaţiei care să funcţioneze suficient de bine pentru deciziile din mediul de afaceri sau pentru deciziile de politică monetară".

Profesorul Milton Friedman spunea odată că "inflaţia este întotdeauna şi oriunde un fenomen monetar".

De unde vine confuzia? Un răspuns îl oferă analistul american Martin Armstrong, într-o comparaţie între sis­temul monetar bazat pe monedă şi cel bazat pe credit.

În opinia sa, "teoria inflaţiei care domină gândirea economică modernă a rămas legată de vechiul sistem monetar global, ancorat în monedă, în condiţiile în care sis­temul actual este bazat pe credit".

Din acest motiv, "programele de relaxare cantitativă au eşuat în "producerea' inflaţiei", în condiţiile în care "ratele de schimb nu depind de acoperirea în aur a unei valute, ci de încrederea în guverne".

În plus, "creşterea masei monetare când şomajul este la un nivel scăzut nu are niciun sens", deoarece "manipularea dobânzilor pentru stimularea cererii nu are niciun sens când cel mai mare debitor este guvernul".

Nivelul actual al inflaţiei din SUA are, însă, şi alte explicaţii. Conform datelor oficiale de la BLS (Bureau of Labor Statistics), creşterea anuală a preţurilor a fost de 2,4% în martie 2018.

Această creştere se calculează pornind de la un indice al preţurilor supus unei "ajustări hedonice", care ia în considerare diverse aspecte calitative al bunurilor şi serviciilor din coşul de consum.

Un indice alternativ calculat de economistul John Williams, determinat pe baza metodologiei utilizate până în 1990 şi publicat pe site-ul shadowstats.com, arată o creştere anuală a preţurilor de circa 6%.

Cea mai mare creştere a preţurilor o indică Chapwood Index, publicat de economistul Ed Butowsky pe site-ul cu acelaşi nume. Indicele include preţurile celor mai cumpărate 500 de produse în primele 50 de oraşe ale Americii. Conform indicelui Chapwood, preţurile de consum au crescut cu circa 10% în 2017 faţă de anul precedent, în condiţiile în care media ultimilor cinci ani este de 9,9%.

Inclusiv un indice al preţurilor de consum calculat de Federal Reserve Bank of New York, cea mai importantă divizie din cadrul Federal Reserve, arată că avansul anual a fost de 3,14% în martie 2018, semnificativ peste nivelul raportat de BLS.

Dincolo de aceste cifre, dovada cea mai bună a "rolului" pe care îl joacă o bancă centrală în "stimularea" preţurilor vine tot de la Federal Reserve. Divizia din Minneapolis contabilizează indicele preţurilor din America începând din 1800 (vezi graficul 1).

Pe grafic se observă că preţurile au intrat pe o traiectorie exponenţială de creştere odată cu renunţarea "temporară" la acoperirea dolarului în aur din august 1971. Să fie doar o coincidenţă, o corelaţie falsă sau este chiar o relaţie de cauzalitate?

Ce s-a întâmplat la noi? Iniţial am crezut că pot să "ataşez" graficului din America şi evoluţia indicelui preţurilor din România, dar "poza" ar fi fost mult prea distorsionată.

Conform datelor oficiale, preţurile de consum au crescut de aproape 3.000 de ori în 2017 faţă de 1990 (vezi graficul 2), pe fondul măsurilor luate de BNR.

Faţă de 1995, preţurile de consum au crescut "doar" de 38 de ori, în condiţiile în care PIB-ul nominal exprimat în euro a crescut de 6,5 ori, conform datelor de la Eurostat.

Nici atunci nu au existat cauze monetare? Iar dacă au existat, cât de mari au fost schimbările structurale ale economiei, astfel încât preşedintele principalului partid de opoziţie să declare că "BNR nu este vinovată de creşterea inflaţiei", în condiţiile în care partidele aflate la putere dau vina pe BNR.

Şi personalităţi cu greutate din cadrul Băncii Naţionale îşi ocupă timpul de ceva vreme cu diverse justificări pentru creşterea preţurilor, iar articolele publicate în presă de reprezentanţii instituţiei subliniază că inflaţia nu are cauze monetare.

Aşa să fie oare? Baza de date WEO (World Economic Outlook) de la FMI este organizată pe mai multe capitole, printre care se află Conturile Naţionale, Comerţul, Finanţele Guvernamentale sau Balanţa de Plăţi.

Mai există un capitol, cel Monetar, care include doar date, preluate de la autorităţile naţionale de statistică, referitoare la inflaţie, respectiv indici şi rate anuale de creştere ale preţurilor de consum.

Din câte am învăţat la şcoală, capitolul monetar dintr-o economie este atribuit băncii centrale. Atunci un politician care declară că "BNR nu este vinovată de creşterea inflaţiei", spune, implicit, că instituţia financiară de la care am primit credite pentru a nu intra în faliment la sfârşitul deceniului trecut nu ştie despre ce vorbeşte?

Dacă nici Banca Naţională nu consideră că inflaţia nu are cauze monetare, atunci şi instituţia monetară a statului român consideră că FMI-ul greşeşte, prin încadrarea inflaţiei într-un capitol "nepotrivit" al bazei sale de date?

Într-un articol din vara anului 2014 ("Pudel sau chihuahua redivivus", BURSA, 18.06.2014) arătam că "interesul naţional este subminat de politizarea neruşinată a Băncii Naţionale", pe fondul "realegerii" lui Mugur Isărescu în funcţia de guvernator.

Florin Cîţu scria atunci, doar în calitate de analist financiar, că "decizia parlamentară legiferează subjugarea politicii monetare intereselor politice", şi că "BNR nu a fost niciodată independentă politic, dar acest lucru era mai greu de dovedit".

Articolul din 2014 a fost un fel de continuare a celui din decembrie 2006 ("Pudel sau chihuahua?", BURSA, 27.12.2006), care a fost "construit" în jurul unei afirmaţii a guvernatorului Mugur Isărescu despre rolul Băncii Naţionale în calitate de "câine de pază al economiei româneşti".

"Banca Naţională va monitoriza politicile economice şi fiscale pentru asigurarea stabilităţii preţurilor", declarat conducătorul BNR.

Concluzia articolului a fost că BNR nu poate fi un câine de pază, ci "doar un pudel sau chihuahua căruia îi scoţi lesa prin parc pentru a-i demonstra independenţa".

Realitatea crizei care a urmat a confirmat această concluzie. Acum asistăm la o "luptă" între un "chihuahua" şi nişte "maidanezi" care încearcă să-şi apere cu orice preţ "teritoriul".

Şi totuşi, cine este vinovat pentru inflaţie? În fond, asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor este obiectivul fundamental al unei bănci centrale, care a promis, cel puţin din 2006, că "va monitoriza politicile economice şi fiscale pentru asigurarea stabilităţii preţurilor".

Promisiunea a fost uitată? Dacă inflaţia este dincolo de "aria de cuprindere" a politicii monetare, de ce mai este amintită în statut? De ce mai exis­tă strategie de ţintire a inflaţiei? Cum poţi să ţinteşti ceva despre care spui că nu depinde de tine?

De ce ne mai jucăm cu tot felul de noţiuni "elevate" lipsite de conţinut?

Dar, mai ales, de ce mai există, totuşi, Banca Naţională a României, la mai bine de o sută de ani de la înfiinţarea ei, când "experimentul" s-a dovedit un eşec catastrofal?