Înfruntarea realităţii, misiune imposibilă pentru BCE

BCE a început să creadă cu adevărat că poate ignora realitatea, fără aproape niciun fel de consecinţe, din momentul în care Mario Draghi declara că se va face totul pentru salvarea zonei euro.

Stabilitatea preţurilor nu părea să pună vreo problemă. Dimpotrivă, BCE a lansat primul program de relaxare cantitativă, în primăvara anului 2015, sub "acoperirea" îndeplinirii mandatului său, care ar fi însemnat "stimularea" creşterii preţurilor, astfel încât rata inflaţiei să se apropie de 2%.

Succesul a fost devastator. Acum inflaţia din zona euro a depăşit 6%, o valoare record nu doar pentru pentru perioada care a trecut de la introducerea monedei unice, ci pentru ultimele patru decenii.

Cu toate acestea, nici la ultima şedinţă de politică monetară a BCE nu s-a întâmplat nimic. Lipsită de orice culoare, Christine Lagarde, preşedintele BCE, a încercat să spună ceva, deşi se vedea clar că este complet depăşită de evenimente.

Cu câteva zile înainte de declanşarea conflictului din Ucraina, care nu a făcut decât să amplifice puternic tendinţele negative deja existente, economistul francez Charles Gave scria că nu ar vrea să fie în locul doamnei Lagarde.

În opinia sa, Europa este gata să intre într-o nouă criză, conform semnalelor transmise de un indicator pe care îl urmăreşte de mult timp, respectiv diferenţa (spread) dintre randamentele obligaţiunilor de 10 ani ale Italiei şi Germaniei.

Dacă spread-ul urcă peste media sa mobilă de 12 luni, atunci zona euro va intra într-o nouă criză financiară, la fel cum a fost cazul în 2008 - 2008 (criza financiară globală), 2011 - 2012 (criza datoriilor suverane din zona euro), 2019 (criza din Italia) şi 2020 (criza Covid).

Spre deosebire de celelalte crize financiare din zona euro, care au avut originea în Grecia, Spania sau Franţa şi "nu au contat prea mult pentru germani", de data aceasta situaţia este mult mai gravă.

"Criza afectează chiar inima sistemului euro, Germania", scrie Gave, iar măsurile de combatere ale noii crize financiare pot avea ca efect "uciderea economiilor Franţei, Italiei sau Spaniei (economia Greciei a fost terminată mai demult)".

Economistul francez mai accentuează faptul că "acum nu este vorba despre o criză a solvabilităţii, ci o criză inflaţionistă".

Reacţia de pe pieţele obligaţiunilor guvernamentale din zona euro arată că dinamica inflaţiei nu mai este deloc neglijată de investitori, care cer randamente tot mai mari şi nu doar pentru titlurile emise de ţările de la periferia zonei euro.

După încă o decizie a BCE de a nu decide nimic, inclusiv randamentele obligaţiunilor de 10 ani ale Germaniei au crescut până la cel mai ridicat nivel din ultimii trei ani. Randamentele au revenit în teritoriul pozitiv la începutul lunii martie 2022, iar de atunci au crescut accelerat până la 0,84% la sfârşitul săptămânii trecute.

Charles Gave subliniază că dobânzile reale negative pentru titlurile de stat germane reprezintă o problemă deosebit de gravă pentru fondurile de pensii, care vor fi nevoite să reducă plăţile în Germania. Acesta ar putea fi principalul motiv al plecării lui Jens Weidmann de la conducerea Bundesbank înainte de finalul mandatului, după cum mai scrie Gave.

În opinia economistului francez evoluţiile viitoare pot urma doar trei direcţii posibile.

Prima ar fi colapsul inflaţiei în Germania în următoarele săptămâni. Se pare că această direcţie a fost deja eliminată din calcul, având în vedere că preţurile de consum şi-au accelerat creşterea anuală dincolo de 7%, record al ultimelor decenii, în condiţiile în care indicii preţurilor industriale şi ai preţurilor en-gros au arătat cele mai mari creşteri anuale din perioada postbelică.

A doua direcţie posibilă ar fi creşterea dobânzilor în Germania pentru salvarea fondurilor de pensii, însă aceasta reprezintă condamnarea monedei unice.

A treia direcţie ar fi decizia BCE de a nu majora dobânzile în încercarea de a salva euro, dar aceasta va conduce la vânzarea masivă a obligaţiunilor Germaniei, deprecierea masivă a monedei unice şi creşterea dobânzilor pe termen lung.

Orice creştere a dobânzilor va conduce la deteriorarea gravă a situaţiei bugetare pentru Franţa, Italia şi Spania, care vor intra într-o capcană a datoriilor după cum mai arată Charles Gave, în condiţiile în care acestea vor creşte mai rapid decât Produsul Intern Brut.

Economistul francez recunoaşte resemnat că nu are nicio idee despre cum se poate termina noua criză, deoarece "ne confruntăm cu o problemă faimoasă de logică, în care un obiect inamovibil (dorinţa de a păstra euro cu orice preţ) este supus unei forţe de neoprit (realitatea economică)".

Deşi Gave afirmă că majorarea dobânzilor de către BCE nu este posibilă, schimbarea radicală a naturii presiunilor inflaţioniste ar putea aduce, totuşi, surprize majore.

Într-un articol recent din Financial Times a fost preluat un avertisment care vine chiar de la directorul general al Băncii Reglementelor Internaţionale, considerată bancă a băncilor centrale.

"Factorii structurali care au menţinut inflaţia scăzută în ultimele decenii se pot atenua pe fondul unui reflux al globalizării", a declarat Augustin Carstens, iar "creşterea aşteptărilor inflaţioniste va alimenta inflaţia, în condiţiile în care companiile transferă costurile mai ridicate către clienţi, în timp ce muncitorii cer salarii mai mari".

Carstens a încercat apoi să distragă atenţia de la datoria băncilor centrale de a lupta contra inflaţiei, acesta fiind mandatul lor asumat pe fondul unei independenţe totale de celelalte autorităţi ale statului, şi a subliniat că este nevoie de "politici structurale care să conducă la întărirea capacităţii productive a economiei".

Dar cine să mai promoveze astfel de politici şi în ce condiţii, mai ales când politicile monetare ultrarelaxate din ultimele decenii au subminat grav capacitatea productivă şi au stimulat, în schimb, financializarea şi activităţile speculative?

De asemenea, nu trebuie uitat că relansarea activităţilor productive nu se poate face în acelaşi timp cu încercările de izolare totală a celui mai mare producător de materii prime.

Într-o analiză recentă în care subliniază importanţa sistemică a Rusiei pe piaţa globală a materiilor prime, Zoltan Pozsar, de la Credit Suisse, arată că "Europa nu doar că depinde extrem de mult de importurile de energie din Rusia, dar nu are nici rezerve suficiente de petrol pentru situaţii de urgenţă".

O problemă cel puţin la fel de gravă, care nu pare să fie luată în considerare de oficialii BCE atunci când fac declaraţii "complicate" pentru ghidarea în avans a aşteptărilor, este ceea ce Pozsar numeşte "gradul de leverage al materiilor prime şi mărfurilor".

Un exemplu este cel al scăderii puternice a producţiei de automobile din Japonia în 2020, cu circa 40%, pe fondul lipsei semiconductorilor. "Lipsa unor componente electronice cu o valoare de circa 6 miliarde de dolari a condus la o cădere a producţiei de 400 de miliarde de dolari", scrie Pozsar.

Se pare că situaţia este şi mai gravă pentru Germania, unde importuri de 27 de miliarde de dolari din Rusia, în principal energie, susţin o activitate economică de circa 2.000 de miliarde de dolari. "Un grad ridicat de leverage pentru materiile prime poate face ravagii nu doar pentru stabilitatea financiară şi a preţurilor, ci şi pentru stabilitatea economică", mai scrie Pozsar.

"Din perspectiva Vestului, în special a Europei, exporturile de materii prime vin din locul greşit (Rusia), stocurile există în locul greşit (China), iar levierul, sub forma gradului de leverage al materiilor prime, se află tot în locul greşit - acasă", subliniază economistul de la CS în finalul analizei sale, iar concluzia este dramatică, nu doar din punct de vedere al instrumentelor de politică monetară care mai pot fi utilizate de BCE şi celelalte bănci centrale europene, deoarece "impulsul inflaţionist al acestei situaţii este foarte mare".

Patrick Artus, fost economist-şef al băncii de investiţii Natixis, a scris recent că "întregul cadru al politicii monetare construit începând din 1980 tocmai s-a prăbuşit", în condiţiile în care băncile centrale au ajuns să tolereze inflaţia ridicată, astfel încât politica monetară să nu fie învinovăţită pentru o contracţie economică, şi să facă totul pentru asigurarea sustenabilităţii datoriilor publice.

"Întreaga teorie care a ghidat activitatea băncilor centrale de la începutul anilor "80 a dispărut", este concluzia lui Artus, care mai subliniază că "acum va fi dificil şi dureros dacă băncile centrale doresc să-şi recâştige credibilitatea antiinflaţionistă".

Într-adevăr, dificil şi dureros, dar nu pentru bancherii centrali, care nu îşi asumă nicio responsabilitate şi nu plătesc niciun preţ pentru gravele erori de politică monetară.

Aceşti pigmei intelectuali, cu pretenţii mult prea elevate pentru a lua în considerare avertismentul profesorului Hayek referitor la "pretenţia cunoaşterii", se pare că au transformat băncile centrale în "potenţiali distrugători ai civilizaţiilor rezultate din eforturile a milioane de indivizi".

Concentrată de circa un deceniu aproape exclusiv pe salvarea cu orice preţ a monedei unice, BCE a condus o politică monetară al cărei grad de relaxare nici măcar iresponsabil nu mai poate fi numit şi a stimulat "dezvoltarea" unei economii speculative.

Acum BCE şi celelalte bănci centrale se găsesc în poziţia în care înfruntarea realităţii şi îndeplinirea mandatelor proclamate cu atâta evlavie au devenit misiuni imposibile.