INSPIRAŢII HOLLYWOODIENE Drame politice dâmboviţene

Două seriale americane, mai exact arhicunoscutul "House of Cards" şi ceva mai obscurul, dar egal de interesantul "Boss" par să ofere o imagine nu foarte diferită de politica românească. Ambele arată corupţia, în cea mai pură formă, traficul de influenţă şi slăbiciunea aleşilor noştri, atunci când aceştia confundă interesul personal cu cel colectiv. Este ca şi când Hollywood-ul s-ar fi gândit să nu lase DNA-ul să doarmă, oferindu-i studii de caz, chiar şi atunci când caută odihnă.

În primul exemplu, Kevin Spacey îşi pune întreg Washington-ul la picioare, ca răspuns la o dorinţă neîndeplinită, aceea de a ajunge Secretar de Stat într-un nou executiv. Atunci când nu îi este oferit postul, personajul întrupat de actor devine un fel de Machiavelli modern, neoprindu-se de la nimic pentru a obţine ceea ce doreşte - mai degrabă să arate că a fost supărat de decizie, nicidecum pentru că îşi dorea să ajungă preşedintele SUA. Cea mai înaltă funcţie în stat este, deci, un compromis la ambiţiile sale - mai degrabă de semizeu sau tiran.

În serialul Boss, în mod similar, Kelsey Grammer, altfel cunoscut pentru roluri de comedie, precum cel din Frasier sau Cheers, este primarul corupt al oraşului Chicago şi simte că destinul său este de a ţine puterea cu orice chip, de a-şi construi numele alături de alţi mari primari, în situaţia în care descoperă că are o boală neurologică. Cu câteva luni rămase din viaţă, primarul face şi desface pentru a-şi ţine şi hrăni dorinţa de putere. El este deja tiran, are puterea pe care personajul lui Spacey o caută, dar într-o măsură locală, fără ambiţii mai mari de Chicago.

Modul în care ambele personaje îşi gestionează relaţia cu puterea pură, cu faptul că sunt responsabili pentru vieţile oamenilor, dar şi faptul că funcţia reprezintă, în sine, o proiecţie de putere dezvoltă drama unor oameni care îşi descoperă lipsa de scrupule. De multe ori, sunt secondaţi de locotenenţi fără o altă ambiţie decât să-şi servească şefii. Este un aspect neconvingător, dar ajută în a creşte imaginea şefilor, a personajelor principale. În realitate, nu există consilier sau mână dreaptă care să nu-şi dorească să fie în locul şefului, într-o anumită perioadă de timp. De asemenea, ambele personaje par să funcţioneze într-un binom cu soţiile, cumva trase la indigo în ceea ce priveşte personalitatea acestora, trofee frumoase şi de familie bună, nu fără ambiţii personale, dar întotdeauna gata să se sacrifice pentru soţii lor - cel puţin, până în ultimul moment.

Pentru un politician român, poveştile din cele două seriale sunt de domeniul ficţiunii, în bună măsură. Raporturile de putere din SUA, poate într-o mai mare măsură în politica naţională, decât în cea locală, sunt altele şi încrederea americanilor în instituţiile lor este şocantă, atunci când o compari cu depozitarul de încredere în omologii de pe Dâmboviţa. Da, într-o bună măsură se fac schimburi la nivel de Parlament sau executiv, se discută pe "dosare" sau datorii, se fac schimburi tactice, dar sistemul din America este cu mult mai aşezat. Dispariţia de pe harta politicii nu înseamnă şi ruina financiară, pierderea oportunităţilor de business sau a afacerilor oneroase din spatele ambiţiilor politice. În România, afacerile cu statul sunt principalul motiv pentru care cauţi puterea, fără ele neavând acelaşi acces la o stare de graţioasă corupţie - la fel cum, tot în România, când ieşi din politică, nu există un sistem foarte bine pus la punct care să-ţi permită un trai decent, în opoziţie sau în vreun ONG de partid; cel puţin, nu ca regulă de lucru.

Nici relaţia cu soţiile nu pare să fie aceeaşi. În politica românească, de puţine ori am văzut aşa-numitele "power couples", chiar dacă interesul politic împinge la relaţii sau cumetrii "în sistem," dar legile anticorupţie fac mai dificilă posibilitatea unui cuplu preşedinte-premier format din soţ şi soţie, spre exemplu. Cazuri precum doi soţi primari, în oraşe diferite, s-au mai văzut, dar regula a fost, în general, ca unul dintre parteneri să gestioneze afacerile, în timp ce celălalt alege să le reprezinte în Parlament sau prin altă instituţie de stat. Indiferent de sex, partenerii aleşilor români tind oricum să-şi asume un rol în fundal, tocmai datorită posibilelor conflicte de interese care pot apărea.

Şi totuşi, paralele în exprimarea puterii există, nu foarte departe de exagerările Hollywood-ului. Un sondaj făcut între cinefilii politicii româneşti ar releva cum politica de zi cu zi este mai degrabă similară cu filmele de comedie de tip Veep, unde Julia Louis-Dreyfus se confruntă cu imperfecţiune zilnice ale postului, decât constantul concurs de putere pe care-l reprezintă cele două seriale sus-amintite. Şi, cu toate acestea, în momentele de criză, dinamica puterii devine aceeaşi. Un preşedinte de partid poate sări peste capul unui premier, ba chiar să-l mazilească, la fel cum un preşedinte poate folosi relaţiile dobândite în timpul mandatului pentru a oferi protecţie Prim-ministrului. Paralelele cu realitatea, sunt, bineînţeles, o coincidenţă.

Este neclar dacă politicienii români urmăresc măcar House of Cards, dar dinamica de putere, în relaţie cu ai săi consilieri, ca şi relaţionările dintre ei sunt aceleaşi. Serialele politice sunt poate o oglindă mult prea clară apropo de lucrurile pe care noi, ca votanţi, le observăm drept greşite la politicienii noştri. Pentru ei, însă, este posibil ca reprezentarea corupţiei, chiar şi ca ficţiune, în SUA şi ca fenomen global, să reprezinte exact imboldul de care au nevoie pentru a continua în propria activitate. Uită de faptul că niciunul dintre personajele principale din serialele amintite nu sfârşeşte prea bine.