Între carteluri şi coaliţii

Alegerile locale din 2008 au confirmat fără tăgadă existenţa partidului tip de cartel în România. Nici catch all (partide care adună voturi de peste tot), nici programatice, partidele româneşti sunt, pur şi simplu, pragmatice. Bătălia electorală, atât cât s-a dat, a vizat doar întărirea structurilor administrative pe care se bazează partidele la nivel local. Şi nu doar pentru a pregăti alegerile parlamentare şi prezidenţiale care urmează, ci pentru a controla orice guvernare. Nu ideologia, nu militanţii, ci funcţionarii afiliaţi conjunctural partidelor la nivel local dau puterea acestora. De aceea, fără nici o sfială, partidele au abuzat copios de resurse administrative de care dispuneau: folosirea personalului administrativ şi a logisticii instituţiilor publice în campania electorală, acordarea ajutoarelor sociale condiţionate, mobilizarea forţată a electorilor la vot, presiunile asupra unor lideri de opinie locali etc. Aşa că, au rezistat doar partidele care dispuneau de resurse administrative. Ceea ce Traian Băsescu numea "blat" exprima, de fapt, această stare de lucruri. Iar ceilalţi, outsiderii, au anturat partide fără înrădăcinare în atotputernica şi ultraconservatoarea administraţie locală, conştienţi că absenţa resurselor adminis­trative nu poate fi compensată decât prin cumpărarea voturilor. Şi astfel, partidele cartel, realizând coaliţii cu geometrie variabilă, de la Alianţa pentru Timiş la orice soluţie care să permită administraţiei locale să reziste - s-au instalat confortabil la cârma României.

Acum ceva mai bine de un deceniu, câţiva cercetători ai fenomenului partidist occidental se întrebau dacă partidele politice n-au devenit cumva doar simple anexe ale statului în detrimentul rolului lor tradiţional de reprezentare şi mediere a intereselor. Să fi evoluat partidele spre o formă de cartel subvenţionat de puterile publice şi având ca rol limitarea realei competiţii politice? În România, dilema nu îşi avea rostul, căci partidele abia se constituiau. Dar cum partidul pivot - FSN-FDSN- PDSR-PSD - se consolida doar în raport cu administraţia locală şi centrală, evoluţia sistemului de partide a luat-o dintr-un început spre partidul cartel. Apariţia partidului cartel a fost, deci, o consecinţă directă a relaţiei dintre administraţie şi formaţiunile politice. Iar dacă acest tip de partid indică, cum cred unii autori, "declinul partidelor", atunci partidele politice româneşti nici măcar nu au apucat să se dezvolte că deja se află în declin.

Apariţia partidului cartel este determinată de o dublă cauză: subvenţionarea de la buget a partidelor parlamentare, dublată de rolul exacerbat al personalului administrativ în viaţa de partid în raport cu militanţii şi ideologia. De aceea, administraţia, în special cea locală, se transformă într-un fel de fond de resurse în care partidele devin un gen de agenţii semi-publice. În România, chiar legea partidelor confirmă acest statut, transformând partidele, instituţii private, în persoane juridice de drept public.

În aceste condiţii partidele de tip cartel exercită o influenţă nocivă asupra democraţiei. Jucând cartea cartelizării şi alcătuind coaliţii nonideologice, aşa cum apar ele acum la nivelul consiliilor judeţene sau locale, partidele nu mai au cum să fie interesate de cererile alegătorilor. Dar, aşa cum ne-au dovedit-o şi recentele alegeri locale, un astfel de partid supravieţuieşte tocmai pentru că reduce gradul în care votanţii pot sancţiona clasa politică ca urmare a nesatisfacerii intereselor lor, dar şi datorită faptului că aceste partide impun limite societăţii civile.