Învăţăturile Comisiei Europene către fiul ei Teodosie

Îngrijorată de amploarea pe care o ia, în România, "dezmăţul" cheltuielilor publice din anul electoral 2008, Comisia Europeană s-a agăţat cu mîna de sirena locomotivei de la Bruxelles şi nu mai vrea să-i dea drumul, cu niciun chip. Mai rău ca Vasile Roaită! O ţine una şi bună: că deficitul bugetar o să sară de 3%; că datoria publică a ajuns la fracţiuni masive din produsul intern brut; că deficitele structurale, de la cele ale balanţei comerciale, pînă la cele de cont curent, în loc să se redreseze, se adîncesc; că datoria publică şi datoria generală a ţării cresc fără măsură; că măririle de salarii, adică de fonduri bugetare destinate salariilor din sectorul public, sunt ca praful de pulbere aruncat cu neglijenţă într-un depozit de muniţie, aşteptînd doar clipa fatală a scînteii să arunce totul în aer. Pe scurt, că avem o creştere economică de care mai bine ne-am descotorosi, deoarece mai mult ne îndatorează, decît să ne scoată din nevoi. Expansiunea creditului, în România, nu are impactul clasic de impulsionare a producţiei, pentru motivul, foarte simplu, că produsele care se vînd în România sunt, în cea mai mare parte, din import. În consecinţă, românii se împrumută pentru a susţine economia din ţările de origine ale produselor respective! Nici creditele pentru case nu au avut efectul tradiţional de a impulsiona sectorul local al construcţiilor, pentru că, aici, preţurile aberante ale spaţiilor de locuire, deja existente, în urcare anticipativă faţă de orice relaxare a creditelor imobiliare, a "uscat" dis­ponibilităţile de investiţii şi de dezvoltare. Celălalt motiv, principal, pentru care expansiunea creditului în România nu creează dezvoltare, ci doar datorii, este legat de faptul că statul rămâne unul dintre cei mai mari consumatori de credite, pe care le utilizează nu ca să susţină proiecte de dezvoltare, ci ca să-şi acopere golurile din bugetul curent. Creditele care propulsează afaceri noi, producînd, la rîndul lor, profit şi locuri de muncă pe termen mediu, ca să nu zic de termen lung, abia dacă reprezintă 10% din muntele de datorii care stă să doboare România.

Toate aceste realităţi structurale nu au fost create de politica lui "Teodosie", cel care guvernează România, de vreo trei ani şi ceva. NU, ele au fost create, încetul cu încetul, de politicile dezlînate, cînd n-au fost direct detrimentale pentru economia României, promovate de guvernele celorlalţi "Teodosie" care şi-au făcut poze pe tronul de la Palatul Victoria, cu sceptru în mînă şi mantia de domnitori pe umeri! Asta nu scuză însă pe nimeni şi nici nu exonerează pe cineva de răs­punderea pe care o incumbă guvernarea. Doar că, la noi, răspunderea asta e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire. După ce-or părăsi clădirea Guvernului, miniştrii şi "Teodosie cel nou" nu vor lăsa în urmă nici măcar un "Bilanţ" scris cu creionul pe un colţ de masă, în care să povestească pe două coloane ce au cheltuit şi cu ce folos pentru obştea care i-a pus în capul bucatelor. Vom avea parte în schimb, din plin, de discursuri electorale! Nici Parlamentul nu pare dornic să ceară socoteală Guvernului, în termeni economici şi cu consecinţe juridice, pentru modul în care a administrat bunurile publice de care a dispus, pentru politicile promovate şi consecinţele lor, ori pentru ratarea gravă a conexiunii cu maşinăria Uniunii Europene, care disponibilizează fondurile, la care România este îndreptăţită, dar pe care rămîne incapabilă să le acceseze ori să le utilizeze cu folos.

Replica lui "Teodosie" la insistenţa cu care sună, de la o vreme, sirena Comisiei Europene, a fost una îmbufnată şi ţîfnoasă cît cuprinde, slobozită cu aerul cuiva care ştie el mai bine despre ce e vorba în propoziţie, doar că nu ne poate spune prea multe. Nu o să sacrificăm programele de dezvoltare a infrastructurii, de dragul temerilor Comisiei că vom depăşi pragul de 3%, deficit bugetar, din PIB. Cam asta a fost ideea şi cu asta, basta! Noapte bună, copii! Locuitori ai oraşului, dormiţi în pace, Teodosie şi ai lui veghează!

Există mai multe scenarii privind modul în care năpasta recesiunii economice se va revărsa peste economia din România, căci despre recesiune vorbim, chiar dacă termenul este ocolit cu "diplomaţie" de toţi politicienii. Cine vrea dovezi suplimentare, să ia aminte la termenii în care au discutat la Londra, cele patru mari puteri economice ale Europei şi la ce fel de măsuri au preconizat. Unele care să atenueze căderea, evitînd evoluţii de tip catastrofic, nu unele care să ne scutească de depresiunea economică ce urmează! În România se vor instala rapid consecinţele: restrîngerea pieţelor europene accesabile, ceea ce va avea ca efect, inevitabil, pierderi la producători şi reducerea activităţii pe segmentele respective; refluxul unei părţi din forţa de muncă absorbită acum de pieţele occidentale, cea care trimitea în ţară între 4 şi 6 miliarde de euro anual, migrarea rapidă a capitalurilor speculative, odată cu reducerea, poate mai lentă, a fluxurilor investiţionale. Cu alte cuvinte, o să băgăm de seamă că nu prea mai avem cu ce susţine nici deficitele bugetare, nici proiectele de investiţii şi dezvoltare, nici chiar producţia care, de bine de rău, mergea în cîştig. Vom avea însă parte, din plin, de notele scadente ale împrumuturilor pe care am avut atîta grijă să le facem, în toţi aceşti ani. Siguranţa, în bună măsură jucată, a autorităţilor noas­tre în faţa valului de consecinţe negative cu care ne vom confrunta, începînd cu 2008, se bazează pe rezerva valutară a Băncii Naţionale. Cît poate conta acest atu, ca plasă de siguranţă, în condiţii de criză monetară majoră, se poate afla din descrierea vie pe care Stiglitz o face fenomenului de topire instantanee, în doar cîteva zeci de ore, a peste 50 de miliarde de dolari din rezervele Băncii centrale a Braziliei, în condiţiile valului global de criză, produs de prăbuşirea pieţelor asiatice din anii "90! Economia din România nu numai că nu este pregătită pentru a înfrunta o situaţie majoră de criză, nu numai că nu are soluţii de manevră sau de contracarare, ea este inevitabil pradă oscilaţiilor din sistemul global, ale căror efecte se amplifică periferic, în punctele sau zonele mai slabe. În aceeaşi notă "optimistă", ar mai fi de luat în calcul şi o foarte interesantă ipoteza a lui Stigliz. El susţine că eco­nomiile care parcurg variaţii de creştere/recesiune cu am­plitudine mare, au şanse mult mai mici de a recupera pierderile şi decalajele care le separă de economiile "stabilizate", unde ampli­tudinea variaţiilor creştere/des­creştere economică este mică.

Pentru "Teodosie" al nostru, oricare ar fi el şi oriunde s-ar afla, în traducere directă, asta înseamnă: "Cu cît te dai în bărci mai tare, cu atît sunt mai multe şanse să ne rupi gîtul!"