Ipoteza negativă

Mult aşteptatul, mult trîmbiţatul, mult comentatul şi mult prea mult amenajatul "Raport de ţară" a venit. Şi cum a venit, aşa a trecut! Fără să lase urme şi fără să spună nimic, răspicat.

Lectura pozitivă arată că am mai făcut cîţiva paşi înainte, spre îndeplinirea criteriilor de aderare. Mici, ce-i drept, dar i-am făcut! El îndreptăţeşte speranţa că o să terminăm odată cu chinul acesta de "ajus-tare smucită", în care ne zbatem de cîţiva ani buni. Un nou efort, un alt hei-rup şi poate luăm restanţa în vară!

Lectura negativă ne spune că, deşi sorocul ultimului tren pentru 2007 se apropie vertiginos, Comisia nu a avut niciun fel de dificultăţi să găsească o bubă ici, vreo trei dincolo, şi ar mai putea face la fel, ori de cîte ori o să mai vrea, de acum şi pînă la sfîrşitul anului acesta, ori chiar al anului următor, pentru că toată lumea ştie: România are drum lung de făcut pînă să se apropie, real, de standardele interacţiunii funcţionale în sistemul Uniunii Europene.

Ca urmare, tot nu avem răs-puns la întrebarea esenţială: Va deveni România membră nominală a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007?

În umbra acestei întrebări, pîndesc alte două, mult mai rele: Dacă nu la 1 ianuarie 2007, atunci în 2008? Iar, dacă nici atunci, va mai deveni vreodată România membră a Uniunii Europene? Oricît ar putea să pară de bizară, ipoteza negativă este încă în joc. Cu alte cuvinte, este încă posibil ca România să nu devină membră a UE, nici la sfîrşitul anului acesta, nici după un alt an şi nici altă dată, prea curînd, ba chiar niciodată!

Ce argumente sînt împotriva acestei ipoteze?

Primul şi cel mai solid rămî-ne argumentul angajamentului politic, prin care s-a promis României integrarea la 1 ianuarie 2007. Acesta este consemnat într-un tratat internaţional, semnat de toate statele membre şi ratificat, deja, de unele dintre ele. Cum ar spune juriştii Pacta sunt servanta, deci cale de întoarcere nu este, decît în condiţii excepţionale. Inerţia acestui angajament lucrează pentru noi, în sprijinul concretizării aderării la termenul stabilit, chiar dacă vor exis-ta restricţii temporare, monitorizări şi tot felul de alte instrumente pentru a ţine guvernele României în priză, a le obliga să ducă pînă la capăt procesul de adaptare instituţională, juridică şi macro-economică fără de care nu putem funcţiona în Uniune.

Al doilea argument este tot politic şi ţine de ceea ce se întîmplă cu Uniunea Europeană. O instituţie în criză prelungită, care are nevoie, ca de aer, de reabilitare în spaţiul public, în faţa cetăţenilor. Încheierea actualei faze a extinderii, programată şi pritocită de 10 ani, este singura poveste de succes care se află la îndemînă. Res-pingerea aderării României şi Bulgariei ar echivala cu recunoaşterea incapacităţii structurilor Uniunii de a evalua corect, de a pregăti şi decide adecvat. Adică un vot de blam auto-administrat. Ultimul lucru pe care şi-l doresc responsabilii de la Bruxelles!

În sfîrşit, ar mai fi şi un argument tehnic. Deciziile de amînare au o anumită succesiune, obligatorie. Prima etapă este activarea clauzei de salvgardare. Adică amînarea pînă la 1 ianuarie 2008. Pentru aceasta, este necesară o decizie a Consiliului, ce urmează să se ţină în toamna acestui an. Votul trebuie să fie unanim. Nu va fi chiar foarte uşor de obţinut! El ar putea fi luat doar pe baza unui alt raport al Comisiei, în care să fie descrisă o situaţie semi-catastrofală, în contradicţie cu tonul raportului pe care l-a lansat, doar cîteva luni mai devreme! Spaţiul de manevră pentru o schimbare de atitudine, atît de dramatică, este foarte îngust!

Să vedem acum şi care sînt argumentele în favoarea ipotezei negative!

Pacta sunt servanta ar putea fi nu doar replica noastră, ci şi cea care ne-ar putea fi aruncată în faţă, ca reproş şi justificare pentru amînarea aderării! Cu alte cuvinte, obligaţii şi-au asumat nu doar cei care se pregătesc să ne primească în Uniune, ci şi noi. Or, dacă rapoartele Comisiei, acreditate ulterior de un eventual vot al Consiliului, constată că România nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, atunci Tratatul de aderare poate fi suspendat sau chiar declarat caduc. O putem lua de la capăt, dacă mai e cazul şi cînd va mai fi cazul, cu un alt Tratat de aderare, alte perioade de pregătire, alte rapoarte de evaluare şi aşa mai departe! Ne-am aşeza, adică, în aceeaşi postură în care se află azi, Ucraina, iar Turcia ar putea contempla integrarea în UE mult înaintea noastră!!!

Al doilea argument ţine de situaţia Uniunii. O instituţie aflată în criză prelungită şi care nu-şi mai poate permite un eşec. Problema este că, pentru multe state fondatoare, eşecul este chiar actuala lărgire! El ar putea fi corectat nu prin acceptarea României şi Bulgariei, despre care toată lumea ştie cît sînt de slab pregătite pentru aderare, ci prin reorientarea priorităţilor: adaptarea internă, refacerea Constituţiei, recîştigarea bătăliei politice pentru încrederea cetăţenilor, relansarea "Proiectului european". În acest tablou, refuzul de a integra România şi Bulgaria este începutul unui proces politic sănătos, în care Uniunea nu se mai lasă dusă de valul entuziasmelor de după căderea zidului Berlinului, redevenind o instituţie preocupată mai întîi de interesele ei şi abia apoi de nevoile altora. În plus, acesta ar fi un semnal pozitiv, bine recepţionat de electoratele multor state membre ale Uniunii, un semn că politicienii au început să-şi revină în simţiri, să acţioneze responsabil, să ţină cont de ceea ce vrea şi crede electoratul. Iar el nu este deloc dispus să-şi asume noi "sacrificii", de dragul realizării "idealului extinderii"!

Al treilea argument este tehnic. Presupunînd că evaluările Comisiei, de la sfîrşitul verii, vor fi pozitive şi Consiliul acceptă că România şi Bulgaria sînt gata de aderare, nu mai există timpul necesar ratificării, pînă la 1 ianuarie 2007. Pe de altă parte, ratificarea Tratatului nostru de aderare nu este un simplu exerciţiu birocratic. Franţa se pregăteşte de alegeri, în 2007, şi este foarte probabil ca actuala guvernare să evite să înfrunte o reacţie negativă pe tema extinderii. Deci, Franţa ar putea foarte bine să ia în discuţie ratificarea abia după 2007, după alegerea noului Preşedinte şi după formarea altui guvern! Nimeni şi nimic nu ne poate asigura de un vot pozitiv! Nici ratificarea Tratatului nostru de aderare de către Germania nu este o poveste cu "happy end" asigurat! Interesele Germaniei sînt deja servite o dată cu integrarea Ungariei, Poloniei, Cehiei şi Slovaciei. România şi Bulgaria nu au fost niciodată esenţiale pentru redesenarea noului rol pe care Germania îl joacă în Europa. Dacă Franţa nu mai este nici pe departe atît de interesată de aderarea României şi Bulgariei, Germania se poate lipsi de ea, fără să clipească. Semnalele politice care vin din spaţiul german merg insistent în această direcţie şi sînt cît se poate de clare: de la intervenţiile euro-parlamentarilor germani, pînă la recentul discurs de politică al Angelei Merkel! În sfîrşit, tehnic vorbind, România şi Bulgaria nu pot fi prinse în Bugetul Uniunii pe 2007, decît după o hotărîre pozitivă a Consiliului din toamnă. Pînă atunci, însă, Proiectul de Buget trebuie încheiat, pentru ca să poată fi aprobat de şefii de stat şi de guvern!!! Va fi prezentat el cu "găuri" pentru România şi Bulgaria? Greu de crezut! Iar dacă bugetul pe 2007 va fi aprobat, fără prevederi de cheltuieli şi venituri pentru cele două ţări, atunci cu siguranţă nu vom fi membri în 2007! Poate în 2008! Poate mai tîrziu, sau poate niciodată!

Studiul ipotezei negative arată, cum nu se poate mai clar, distanţa uriaşă dintre intensitatea timpului istoric, care se consumă sub ochii noştri, în intervalul cîtorva săptămîni, şi inconştienţa, incoerenţa unei societăţi care, de la politicieni şi pînă la oamenii apăsaţi de nevoile zilei, crede mereu greşit că istoria este ceva ce a trecut deja, nedrept, pe lîngă ea, sau că este popasul fericit de la capătul unei alte, mereu alte, călătorii, prin pustiul aşteptărilor deşarte! Societatea românească rămîne, tragic, eliptică de prezent istoric şi este posibil ca, peste doar cîteva luni, să ne luăm în spate un alt tribut ruinător pentru această neputinţă structurală de a genera realitatea solidă a lui "Azi, Acum şi Aici".