Iresponsabilitatea este noua responsabilitate

În limba engleză există expresia idiomatică "kick the can down the road", care se referă la amânarea unei decizii, cu speranţa că problema se va rezolva de la sine sau altcineva va fi nevoit să ia decizia mai târziu.

Orice amânare vine, însă, cu problemele ei. Realitatea economică poate să devină nerăbdătoare şi să expună goliciunea planurilor de salvare promovate de băncile centrale şi de guverne.

Iar atunci intervine Mario Draghi, mare conducător al băncilor centrale din Europa, care opreşte microfoanele. Pălmaşii nu trebuiau să afle cuvintele rostite de preşedintele BCE în faţa aleşilor spanioli. Autorităţile de la Madrid au oprit reţelele wi-fi şi telefonia mobilă, după cum scrie cotidianul El Diario.

În faţa acestei transparenţe opace a liderilor europeni, "cetăţenii" Europei trebuie să fie foarte mulţumiţi că autorităţile au grijă să le umple troaca cu furaje ecologice modificate genetic şi să le asigure un viitor lipsit de griji.

Nu mai contează că viitorul lipsit de griji presupune jupuirea la sânge a supuşilor. Prezentul european, rezultat al unor secole de iluminism irosite, ne învaţă să acceptăm o nouă definiţie a responsabilităţii: iresponsabilitatea.

Ca orice altă idee "revoluţionară", iresponsabilitatea politicii monetare şi fiscale este susţinută de propagandişti şi ideologi celebri.

Paul Krugman, laureatul Nobel pentru economie din 2008, este unul dintre aceştia. Într-un articol recent din New York Times (n.a. "Kick That Can", 7 februarie 2013), Krugman arată că "deşi vom avea nevoie la un moment dat de o combinaţie între creşterea veniturilor şi reducerea cheltuielilor pentru a stopa creşterea datoriei publice a Statelor Unite, acum nu este momentul pentru acţiune".

În opinia sa, "dată fiind starea în care ne aflăm, ar fi iresponsabil şi dis-tructiv să nu amânăm această decizie". Laureatul Nobel justifică amâ-narea prin argumente clasice ale teoriei keynesiene: "Reducerea cheltuielilor guvernamentale distruge locurile de muncă şi determină contracţia economiei".

Krugman neagă existenţa unei crize fiscale în Statele Unite, în condiţiile în care "guvernul federal poate împrumuta la costuri aflate aproape de minimele istorice". Dar de unde se mai împrumută guvernul de la Washington? Aproape exclusiv de la banca centrală, care şi-a accelerat achiziţiile de obligaţiuni de la începutul anului.

Deci Krugman îndeamnă atât autoritatea monetară cât şi pe cea fiscală să fie iresponsabile, fără să se oprească un moment din "gândire" şi să se întrebe dacă tsunamiul monetar nu face decât să submineze redresarea economică.

"Privind realist problema, este clar că nu putem rezolva dezechilibrele fiscale prea curând, ceea ce este OK, nu se va întâmpla nimic teribil dacă nu rezolvăm totul în acest an. Între timp ne confruntăm cu ameninţarea iminentă a unor probleme economice grave prin reducerea cheltuielilor pe termen scurt", mai scrie Paul Krugman la finalul articolului său din New York Times.

Soluţia propusă este simplă, dar profund greşită: "Trebuie să evităm pierderile prin amânarea unor astfel de decizii. Acesta este lucrul responsabil pe care trebuie să îl facem".

Din păcate, Krugman nu ne spune până când trebuie amânată recunoaşterea realităţii economice şi cât de mult vor creşte tensiunile de pe pieţele valutare, ca urmare a deprecierii dolarului prin tipărire nelimitată.

Cu atâţia "bani" în jur, mai este posibil să cunoaştem adevărata valoare a unui bun sau serviciu? Şi dacă nu, cum se pot face calculele economice necesare alocării resurselor? Intervenţiile monetare au dis-trus până şi prognozele economice ale băncilor centrale. Când aţi văzut ultima oară o previziune care să fie la mai puţin de o unitate astronomică faţă de realitatea economică înregistrată la finalul intervalului de prognoză?

De parcă explozia bilanţurilor marilor bănci centrale nu ar fi fost de ajuns, Bloomberg scrie că trebuie să ne aşteptăm la o doză şi mai mare de "activism" din partea noii generaţii de conducători ai băncilor centrale. "Revoluţia care a început cu sosirea lui Mario Draghi la BCE prinde viteză prin numirea lui Mark Carney la Banca Angliei şi a unui nou guvernator pentru Banca Japoniei", scrie Bloomberg, iar transformarea "ar putea ajunge la punctul culminant peste un an, dacă Ben Bernanke este înlocuit la cârma Federal Reserve de cineva şi mai îndrăzneţ".

În articolul Bloomberg se mai arată că "schimbarea gărzii reflectă atât necesitatea ca băncile centrale să compenseze paralizia fiscală cât şi pariul că politica monetară rămâ-ne o forţă potentă".

Din nefericire pentru principalele bănci centrale, "potenţa" politicii monetare este un mit, alimentat câteodată de succese trecătoare în vremurile când povara datoriilor nu era aşa de mare.

Profesorul Hans Hermann-Hoppe a adresat, în cadrul unei conferinţe din Turcia în toamna anului trecut, câteva întrebări simple pentru economiştii care susţin expansiunea monetară ca mijloc de reluare a creşterii economice: "Vă rog să-mi explicaţi cum poate creşterea numărului de hârtii să facă o societate mai bogată. Dacă este adevărat, vă rog să-mi explicaţi de ce mai există sărăcie în lume? Nu este fiecare bancă centrală capabilă să tipărească oricâtă monedă doreşte?"

Întrebările legitime ale profesorului Hans Hermann-Hoppe au găsit ecou, se pare, în cealaltă tabără angajată în războiul valutar global. Serghei Glaziev, membru al Academiei Ruse de Ştiinţe şi consilier economic al Preşedintelui Putin, l-a avertizat de curând pe preşedinte despre războiul financiar dus împotriva Rusiei de către ţările dezvoltate. Glaziev a declarat că "emisiunea monetară nelimitată este o formă de agresiune legalizată", deoarece "permite unor ţări să-şi folosească tiparniţele pentru achiziţionarea activelor reale".

Revista Forbes scria recent că un grup de lucru din cadrul Academiei Ruse de Ştiinţe a pregătit un program de protejare a economiei ruse în faţa ameninţării reprezentată de tipărirea nelimitată din Occident. Să fie aurul arma pe care o va utiliza Rusia ca răspuns la această formă de "agresiune legalizată"?

Şi dacă Moscova se va alia cu Beijingul, ce se va alege din "potenţa" politicii monetare a marilor bănci centrale? Nimic, doar un câmp de luptă plin cu victimele colaterale ale iresponsabilităţii autorităţilor.

-----------

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie