Istoria ca o pradă (de război)

Pe 28 august 1916 România declara război Puterilor Centrale, cu care fusese aliată - e adevărat, printr-un acord secret încheiat în 1883 - până în 1914 când optase, după începerea a ceea ce va rămâne în istorie drept Primul Război Mondial, pentru neutralitate. Aşa că, începând din această săptămână, vom intra într-un ciclu al celebrărilor care va culmina cu sărbătorirea unui secol de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Dacă nu va exista o atitudine intelectuală onestă, dublată de o dezbatere publică raţională - căci acum, la aproape o sută de ani, evenimentele de atunci ar putea fi analizate lucid. Altfel, şi aceasta pare a fi tendinţa ce se prefigurează, această celebrare va servi din plin (re)naşterea celui mai radical naţionalism. Deja, gata să confişte şi să instrumentalizeze "istoria", unii politicieni sau comentatori politici se avântă pe această cale. Iar atitudinile antieuropene (reluarea mai vechii reacţii antioccidentale şi antipapistaşe), dublată de cel mai radical ortodoxism, au devenit monedă curentă la mulţi dintre abonaţii dezbaterilor din plăpânda mass media românească.

Sunt deci toate şansele ca în pregătirea alegerilor europene şi prezidenţiale din 2019 - dar probabil situaţia se va manifesta de la alegerile parlamentare de anul acesta - să asistăm la un crescendo al naţionalismului politic care va profita din plin de tendinţele naţionaliste deloc discrete ale unor istorici ale căror rădăcini în naţional-comunismul ceauşist nu au putut fi acoperite de trecerea timpului. Iar relaţia directă dintre naţional-comunismul românesc şi legioanarismul interbelic este un fir roşu care străbate secolul trecut, dar ale cărui reminiscenţe se resimt şi acum. Şi dacă Ceauşescu a folosit naţionalismul pentru a legitima un sistem politic nepopular - ceea ce parţial a şi reuşit dacă privim mai atent situaţia din România actuală -, de ce nu ar repeta experienţa politicienii şi comentatorii în căutare de succes facil?

Sigur, un istoric s-ar putea elibera de propriile prejudecăţi dacă ar fi dispus să privească cu luciditate evoluţia societăţii. Dar reacţiile negative la lucrările lui Lucian Boia, între care Germanofilii aduce o altă lumină asupra perioadei de neutralitate şi apoi a celei de ocupaţie, dovedesc contrariul. Dacă unii români - şi mai ales istoricii - ar putea accepta să-şi privească istoria în faţă, atunci lucrurile nu ar putea degenera.

Pentru a lămuri această dilemă voi încerca să răspund la o întrebare deja clasică în alte părţi, dar încă ocultată la noi: este istoria o ştiinţă? Având în vedere că istoria are o dublă semnificaţie, vom vedea că definirea sa ca ştiinţă prezintă serioase dificultăţi. Tocmai de aceea naţionaliştii de toate felurile o pot manipula. Mai întâi istoria apare ca "fapt istoric", ca eveniment derulat într-o succesiune temporală de fapte manifeste. În acest sens ea se identifică cu timpul să-i zicem "fizic". În al doilea rând, însă, istoria are o semnificaţie psihologică, faptele la care se referă devenind astfel "fapte psihologice" care capătă sens într-o "istorisire" în care istoria se identifică cu reprezentarea timpului. Or, naţionalismul pare să asigure o legătură între cele două accepţiuni ale termenului.

Dacă vom considera istoria ca pe o ştiinţă, vom observa că aceasta întruneşte câteva din caracteristicile ştiinţei, având un obiect propriu de cercetare şi dispunând de o metodă particulară de analiză a "materiei". Dar "faptele" pe care istoricul sau pasionatul de istorie se bazează nu sunt imediate, ci mediate prin intermediul unor mărturii scrise sau orale asupra unor fapte. Din acest punct de vedere există o incertitudine în privinţa "adevărului" exprimat. Aşa zisele "fapte istorice" nu pot fi verificate, aşa că sunt condamnate să rămână simple credinţe. Aşa devine istoria o pradă! Dacă ştiinţele sociale şi exacte se raportează la un adevăr raţional, care poate fi determinat pe baza unor fapte reproductibile prin experimente, în cazul istoriei vorbim de un adevăr arhaic care are ca scop să conserve tradiţia. În acest sens, istoria recurge la argumentul neştiinţific al autorităţii (de exemplu, al unor istorici, dar şi al unor comentatori sau politicieni) pentru a conserva şi transmite ceva ce nu este adevărat, ci este acreditat ca adevărat. Istoria nu este o ştiinţă, ci un discurs care poate fi uşor manipulat politic. A pune "faptele", de exemplu intrarea României în Primul Război Mondial sau Marea Unire, într-un discurs al "împlinirii naţionale" descrie o opţiune politică, nu o abordare ştiinţifică. Acolo unde unii vor vedea o naţiune îndreptată împotriva altora, cercetătorii neutrii vor identifica, dincolo de prada de război ce revine mereu învingătorului, un element invariabil, Puterea.