ISTORICUL PRIVATIZĂRII ÎN ROMÂNIA Condiţiile economice ale privatizării (5)

Multe dintre spaţiile dedicate mass-media procesului de privatizare din România pot conduce la concluzia de manipulare a informaţiilor. Mai grav este că este posibilă joaca de informare a populaţiei profitând de amnezia generală a celor care îşi petrec mult timp în faţa ecranelor. Să nu credeţi că reportajele, întrucât vorbesc de veritabile seriale difuzate cu mici excepţii în acelaşi registru de abordare, se referă la învăţământ, sănătate, violenţă, accidente, restituirea proprietăţilor confiscate, corupţia din fotbal sau finanţările europene, organizarea licitaţiilor pentru obţinerea de contracte cu statul, atât la nivel ministerial, cât şi al administraţiilor locale. Nici măcar la evaziunea fiscală sau transferul şi spălarea banilor.

Toate acestea nu mai revoltă pe nimeni făcând parte din cotidian. Despre acţiunea concertată a nu ştiu căror forţe ostile capitalului românesc şi a exponenţilor acestuia nu vorbesc reportajele, aşa cum nu vorbesc despre vreo verificare a gestiunii financiare a sucursalelor multinaţionalelor care operează în România pentru simplul motiv că astfel de verificări nu există. Atunci de ce sunt revoltat de subiectele reportajelor de care vorbesc?

Este ceea ce încerc să explic în paginile următoare. Sper să pot să realizez câteva lucruri în capitolele prezentei cărţi: primul, să repun în lumina adevărului condiţiile economice în care România a început transferul proprietăţii statului privat; în al doilea rând să explic necesitatea procesului amplu de privatizare; al treilea motiv îl constituie evaluarea experienţei politice a noilor structuri decidente din ţara noastră instalate după 1990; şi nu în ultimul rând să demontez teza profund greşită că România, în procesul privatizării, a fost furată, prădată sau vândută pe nimic.

Recunosc că nu ştiu dacă voi reuşi întrucât în societatea românească s-a împământenit credinţa că tot ce s-a făcut în privatizare a fost greşit. Dar mă linişteşte o maximă a lui Albert Einstein: "este mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi".

Atât pe parcursul procesului de privatizare-postprivatizare, cât şi după încheierea acestuia (România a anunţat oficial finalizarea procesului de privatizare încă din 2004), opinia publică a fost "informată" de reprezentanţi media, oameni politici, analişti financiari etc. asupra unor aspecte din lungul drum al privatizării societăţilor la care statul era acţionar majoritar, evident negative ce vizau, fie preţul "derizoriu" la care s-ar fi realizat privatizarea şi transferul dreptului de proprietate, fie neurmărirea şi neglijenţa statului faţă de îndeplinirea de către cumpărători a întregului pachet de obligaţii postprivatizare. Nici una nici alta din aceste două abordări nu este nici pe departe reală. Să reamintesc, aşadar, că după 1990 statul român, prin legiuitorul său - Parlamentul României - a adoptat o lege originală de privatizare care în esenţă prevedea următoarele:

- un preţ intrisec de vânzare a pachetului de acţiuni deţinut de stat, stabilit în baza unui raport de evaluare autorizat (ulterior numai de către un membru ANEVAR).

Acest preţ se stabilea, în principiu, prin două metode ţinând cont de specificul fiecărei entităţi în parte, care urma să fie privatizată: astfel, la marile întreprinderi care deţineau importante active (clădiri şi terenuri) se opta pentru evaluarea patrimonială, în timp ce pentru întreprinderile cu active reduse, dar cu cifra de afaceri mare se opta pentru metoda fluxului de numerar, deci a business-ului. Valoarea finală a preţului trebuia să ia în calcul şi datoriile societăţii (bancare, comerciale sau bugetare). Odată achitat preţul de către cumpărător, statul realiza transferul dreptului de proprietate a activelor către acesta.

- obligaţii postprivatizare (erau preponderente în ansamblul costului final al privatizării). Primul lucru care s-a avut în vedere la privatizarea companiilor de stat a fost acela de a asigura funcţionarea în continuare a acestora şi după privatizare pe o perioadă de cel puţin 5-10 ani. Astfel, s-a impus cumpărătorului să asigure capitalul de lucru (cash) şi să se angajeze la investiţii tehnologice pe o perioadă de timp.

Ambele cerinţe presupuneau că în cazul neîndeplinirii, cumpărătorul să achite penalităţi variind procentual din preţul de achiziţie. Un al doilea aspect important prevăzut în legislaţia de privatizare l-a constituit obligativitatea impusă cumpărătorului de a realiza investiţii de mediu care să asigure respectarea normelor europene. Aşa cum am spus, toate aceste obligaţii postprivatizare erau de cele mai multe ori semnificativ mai mari decât preţul de cumpărare.

- pactul social consta în încheierea unui acord între cumpărător şi reprezentanţii salariaţilor sau sindicatul acestora, acord care să prevadă evoluţia numărului de personal, drepturile acestora în caz de disponibilizare ş.a.m.d.

Acest subiect a generat numeroase conflicte de muncă care au condus la pierderi financiare şi în unele cazuri la rezilierea contractelor de privatizare, după lungi procese în instanţele de judecată. Au fost şi cazuri hilare, însemnând obligaţia cumpărătorului, impusă de sindicate, de a păstra activităţi conexe care nu făceau obiectul principal de activitate ale societăţii (gospodării, ferme, chiar echipe sportive sau activitatea de colectare şi valorificare a fierului vechi din întreprinderi).

Aş concluziona, că pentru România postdecembristă, trecută prin atâtea conflicte sociale (vezi mineriadele), un astfel de cadru legislativ care să protejeze industria existentă a fost cel mai indicat. Cel mai important aspect de menţionat privind condiţiile postprivatizare este acela că statul îşi păstra garanţia până la îndeplinirea de către cumpărător a tuturor obligaţiilor, aceasta constând în gajul statului asupra acţiunilor vândute. Există posibilitatea ca pe măsură ce se îndeplineau condiţiile din contract, statul să ridice parţial gajul de pe acţiuni. Totodată, această măsură asiguratorie se completa cu alte două: neachitarea preţului urma aplicarea pactului comision de gr.IV şi rezilierea de drept a contractului de privatizare, precum şi interdicţia de valorificare de către cumpărător a unor active fără acordul vânzătorului.

(Va urma)