Joaca cu rachetele

Putin are o fixaţie. Rachetele. De când a preluat şefia guvernului rus, în 2008, se afişează cu rachete de tot felul. Dar ce spun eu? Are un adevărat fetiş. În ultimii ani tot vorbeşte despre "rachetele hipersonice" pe care le-ar fi dezvoltat armata sa. Sau despre o torpilă-monstru, cu cap termonuclear, o rachetă subacvatică cu care vrea să şteargă de pe hartă oraşe întregi. Când a invadat Crimeea a avut grijă să dea ordin lansatoarelor de rachete nucleare să iasă din vizuină, vizibile pentru sateliţii NATO. Mesajul său este explicit şi vehement: "Nu vă puneţi cu omul cu rachetele!".

Aici este o problemă de sistem. În fond, ce sistem politic are o nevoie structurală de asemenea posedaţi de o idee fixă? Sistemul sovietic, cu siguranţă. Brejnev şi ceilalţi membri ai Biroului Politic asistau, anual, la parada din Piaţa Roşie, unde Occidentului i se arăta pisica... (sub formă de rachetă, desigur. Hruşciov avea şi el un fetiş al rachetelor. În timpul domniei sale s-a precipitat "Criza rachetelor" din Cuba, iar Statele Unite credeau într-atâta în propaganda sovietică încât erau convinse că exista un "decalaj al rachetelor" (Missile Gap) în favoarea URSS-ului.

Stalin, la rândul său, era mesmerizat de potenţialul rachetelor. În ultimele zile ale Germaniei naziste ofiţerii de informaţii sovietici căutau să pună mâna pe savanţii germani pe care să îi deporteze în Uniunea Sovietică, unde să lucreze la programul sovietic de înarmare. 2200 dintre aceştia au fost transferaţi în URSS în cadrul operaţiunii Osoaviakhim (1946). Prima rachetă militară sovietică, numită R-1, era de fapt o copie a celebrei V-2 a naziştilor.

Ce făceau naziştii trebuiau să facă şi comuniştii. Doar că mai temeinic. Hitler, la rândul său, era hipnotizat de potenţialul rachetelor.

Vorbea adesea despre "armele răzbunării" (Vergeltungswaffen). Una dintre acestea era racheta de croazieră V-1, o armă inovatoare, cu care spera să transforme Londra într-un câmp de moloz.

Observaţi deja un "pattern". Totalitarismele de tot felul par să fie atrase precum fluturele de lampă de acest obiect cu proprietăţi magice - racheta. În 1966, China comunistă a făcut ceva de domeniul nebuniei. A devenit singurul stat din lume care a testat "live" o rachetă nucleară. Obiectul s-a ridicat de la sol, a trecut peste zone locuite şi apoi a explodat (nuclear) în poligonul de la Lop Nur. În zilele noastre, ştafeta obsesiei pentru rachete a fost preluată de Coreea de Nord. Nu trece luna fără ca statul comunist să nu lanseze ceva.

Această situaţie este cu adevărat curioasă. Nu vezi aşa ceva în statele democratice. Liderii britanici nu asistă, la Londra, la parada rachetelor strategice Trident. Cei de la Stockholm sau de la Roma nu se laudă cu rachetele lor tactice.

Racheta modernă a intrat în imaginarul politic şi tehnologic cu puţin înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ea promitea, din punct de vedere militar, ceva inedit. O lovitură în adâncime împotriva inamicului. Cuplate cu armele de distrugere în masă, ea anunţa posibilitatea anihilării totale.

Aceste posibilităţi strategice nu au fost prea interesante pentru democraţiile occidentale. Sigur, au dezvoltat şi ele rachete de toate categoriile, inclusiv nucleare. Dar ideea unei lovituri în adâncimea dispozitivului inamic nu le-a atras prea mult. Toată afacerea semăna prea mult cu ideea "războiului politic" pe care îl imaginau comuniştii şi naţional-socialiştii. În fond, de ce să loveşti de la sute sau mii de kilometri o capitală dacă nu plănuieşti să schimbi regimul prin forţă? Sau să terorizezi civilii?

Ironia este că, cel puţin în cazul lui Vladmir Putin, tot de la rachete i s-a înfundat. Când două rachete ucrainene Neptun au lovit crucişătorul Moscova, nava-amiral a flotei de Marea Neagră, acestea au declanşat explozia secundară a altor rachete din magazia navei. Acestea erau rachetele Vulcan, cele pentru care au fost proiectate navele din clasa Slava, căreia îi aparţinea unitatea scufundată de ucraineni.

În anul 2000, marina rusă a mai fost umilită în episodul exploziei de la bordul submarinului cu rachete de croazieră Kursk. Iar guvernul de la Moscova a mai fost implicat şi în doborârea, în 2014, cu rachete anti-aeriene ruseşti Buk livrate rebelilor din Doneţk, a unei curse Malaezia Airlines. Au fost 298 de morţi. Regimul lui Vladimir Putin a refuzat colaborarea cu ancheta internaţională care a urmat, iar presa din Rusia a publicat tot felul de teorii ale conspiraţiei.

În Afganistan, elicopterele sovietice au început să cadă din cer, doborâte de rachetele Stinger livrate de americani. Putin se pare că nu a învăţat nimic. Rachetele britanice NLAW şi cele americane Javelin i-au ajutat pe ucraineni să distrugă coloane întregi de tancuri ruseşti. Acum se pare că a ajuns în Ucraina şi un sistem perfomant de rachete anti-aeriene S-300, sovietic, livrat de Slovacia. Şi britanicii au anunţat că vor livra Ucrainei rachete anti-navale. În cele din urmă, cine se joacă cu focul se va arde.