Jocul remanierii şi bătălia pentru predominanţă

Revizuirea Constituţiei din 2003 nu a schimbat raporturile politice dintre cele două laturi ale executivului - preşedinţie şi guvern. Preeminenţa uneia din cele două instituţii în politică nu este încă definitivă. De aceea, criza guvernării dezvăluită de refuzul minis-trului Rodica Stănoiu de a demisiona este doar o etapă în conflictul instituţional inaugurat de Constituţia din 1991 între primul ministru şi preşedinte. Forme de manifestare ale acestui conflict fondator (a se vedea conflictul dintre Ion Iliescu şi Petre Roman în 1991 terminat prin demiterea - depunerea mandatului - celui de al doilea) au fost mai puţin vizibile în perioada guvernului condus de Nicolae Văcăroiu - guvern prezidenţializat în condiţiile slabei structurării a FDSN-PDSR, pentru a se manifesta deschis în timpul guvernelor conduse de Victor Ciorbea şi Radu Vasile, şi, voalat, aparenţele de "familie" o cer, în perioada guvernului condus de Adrian Năstase. Dacă în fiecare dintre cazurile enumerate au existat şi alte motive legate de contextul politic (existenţa unei coaliţii de guvernare nestructurate, criza internă din PNŢCD, succesiunea la conducerea PSD etc), imprecizia constituţională în privinţa determinării clare a instituţiei cu rol de conducere - preşedinte sau prim ministru - a facilitat de fiecare dată reluarea disputei.

Fiind un an electoral, dar şi ultimul an de preşedinţie al lui Ion Iliescu, 2004 este ocazia reaşezărilor politice în partidul de guvernămînt, favorizată de caracterul hegemonic al sistemului de partide din România. Astfel, jocul remanierii guvernamentale după 2001 a fost nu doar o recalibrare preponderent tehnică a echipei de guvernare, nici doar o repoziţionare a grupurilor în interiorul partidului de guvernămînt, ci şi o dispută în privinţa controlului guvernării. Remanierea guvernului din 19 iunie 2003 a fost pregătită mai bine de jumătate de an, fiind anticipată prin lansarea şi eşecul încercării de a provoca alegeri anticipate. După aceea poziţia primului ministru s-a întărit permanent, culminînd cu demisiile din 20 octombrie 2003 care au permis întărirea grupului ministerial de care dispunea fără rezerve şeful guvernului. Atunci, o situaţie de criză legată de contestările privind referendumul a fost transformată într-o victorie tactică a lui Adrian Năstase.

Reorganizarea guvernului nu este, de asemenea, o temă nouă. Încă din decembrie 2003, pe cînd criticile Parlamentului european nu fuseseră exprimate, ideea reorganizării era deja lansată. Raportul critic al Parlamentului nu este deci cauza, ci doar un element al contextului politic care provoacă reorganizarea şi remanierea guvernului. De aceea, precizarea ministrului justiţiei, Rodica Stănoiu că nu intenţionează să îşi prezinte demisia nu a lansat doar o provocare la adresa primului ministru, ci şi la adresa preşedintelui. Dacă din perspectivă constituţională fiecare membru al guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea guvernului, atunci nu doar Rodica Stănoiu este responsabilă pentru situaţia critică a procesului de consolidare a statului de drept sau a libertăţii de expresie. Caracterul dual al guvernării din România este evidenţiat, odată în plus, de declaraţiile preşedintelui Ion Iliescu care a acoperit prin autoritatea funcţiei sale activitatea ministrului justiţiei şi a anunţat, fără să comenteze, dar sugerînd complice o strategie, refuzul doamnei Stănoiu de a demisiona. Deşi primul ministru are prerogative constituţionale pentru a propune revocarea miniştrilor, aceasta trebuie sancţionată şi de preşedinte, odată cu numirea succesorului. Fără să numească persoana ministrului justiţiei, diverşi reprezentanţi ai Uniunii Europene, dar şi raportul privind drepturile omului în lume al Departamentului de Stat al SUA, au sugerat prioritatea reformei justiţiei. Iar dacă integrarea europeană este în motivul reorganizării, aşa cum se afirmă, atît de la palatul Victoriea, cît şi de la palatul Cotroceni, atunci preşedintele are ultima mutare constituţională.

Deşi autorităţile nu vor să recunoască existenţa unei crize, derularea evenimentelor o sugerează, dovedind că nu coaliţia era între 1996 şi 2000 singura cauză a conflictelor instituţionale. Slăbirea permanentă a autorităţii Parlamentului a transformat această instituţie, dar, mai ales partidele de opoziţie, a căror tribună legislativul ar trebui să fie, într-un spectator marginal al scenei politice. În consecinţă tentaţia primului ministru de a-şi întări poziţia în cadrul guvernului nu întîlneşte decît opoziţia preşedintelui. Întrebarea legitimă, ce nu vizează persoanele, ci instituţiile şi dinamica lor, ar trebui să fie: "Cine, cum şi de ce limitează puterea primului ministru?". Echilibrul puterilor, un principiu prea puţin respectat de politicienii români convinşi că legea este doar rezultatul compromisului politic, iar aceasta dă seama despre echilibrele dintre partide, iar nu dintre instituţii, constă în limitarea excesului de putere al unei instituţii. Eficienţa nu este un rezultat automat al concentrării puterii, dar tentaţia autoritară poate oricînd degenera plecînd de la asemenea eşafodaj. Democraţia nu este un lux într-o societate alfabetizată şi cu un spor demografic scăzut, ci o dezvoltare politică normală. Iluzia elitisto-tehnocratică a politicienilor, stimulată de aranjamentele clientelaro-familiale, nu poate justifica întărirea excesivă şi personalizată a puterii nici unei instituţii.