La cald despre Războiul Rece

Evenimentele din Georgia sunt pe cale să încheie faza militară a conflictului, dar foarte departe de a fi epuizat consecinţele politice. Chiar dacă amploarea desfăşurării de forţe a fost locală, impactul ar putea anunţa o schimbare de model în politica internaţională.

În Statele Unite, criza din Georgia a mutat, deja, agenda de politică externă de la războiul împotriva terorismului, la relaţia strategică cu Rusia. Administraţia Bush a marcat, în mod special, această trecere prin semnarea acordului cu Polonia pentru instalarea elementelor sistemului antirachetă american, în această ţară. O mutare previzibilă, pe care Rusia a sperat, pînă în ultima clipă, să o poată bloca. Reacţia Moscovei a fost promp-tă şi fără echivoc: Polonia va intra pe lista ţintelor rachetelor nucleare ale Rusiei. "Polonia şi Statele Unite angajează o nouă cursă a înarmărilor", s-a spus oficial, din cercurile cele mai înalte ale puterii de la Kremlin. La Washington, întrebarea a fost formulată diferit: Este cazul ca Statele Unite să confrunte Rusia, din nou, la limita ameninţării cu distrugerea nucleară, în condiţiile în care Moscova sfidează Alianţa NATO şi SUA, prin acţiuni militare ca cele din Georgia?

Pentru prima dată din 1990, cînd Războiul Rece a fost declarat încheiat, analizele politice reiau cu seriozitate problema posibilităţii şi a consecinţelor reîntoarcerii Statelor Unite şi a Rusiei la modelul relaţiilor lor politice şi strategice din perioada cînd erau separate de o cortină de fier. De altfel, relaţia celor două super-puteri nu s-a îndepărtat niciodată, decisiv, de acel model. Creşterea gradului de cooperare politică dintre SUA şi Rusia, inclusiv în contextul instituţional al NATO, nu a îndepărtat niciodată din politica Rusiei adversitatea declarată şi masivă faţă de Alianţa Nord Atlantică. La toate nivelurile, extinderea NATO a fost interpretată ca un act ostil, major, flagrant. Rusia s-a considerat supusă unui plan de încercuire strategică, menit să o rupă de zonele cele mai sensibile ale vecinătăţii ei, din Europa, din zona Cas-pică, Caucaz şi din Asia Mică. Întreaga politică a Rusiei, de la preluarea mandatului de către Vladimir Putin, a urmărit zădărnicirea acestei manevre strategice. Gesturile simbolice, cum a fost cel al fostului preşedinte Boris Elţîn, care a anunţat că rachetele nucleare ruseşti nu mai au ţinte de pe teritoriul Statelor Unite, sunt astăzi fără nici o valoare.

Desigur, oficialii Casei Albe s-au ferit să declare deschis un nou Război Rece cu Moscova. Chiar şi fără declaraţii oficiale, însă, lucrurile se îndreaptă în acea direcţie. Dacă Georgia nu are suficientă greutate pentru a fi miza unui nou Război Rece în relaţiile ruso-americane, Ucraina are. Chiar şi fără un efect direct de domino, criza georgiană redeschide, inevitabil, dosarele în care Rusia şi Statele Unite stau pe poziţii ireconciliabile. În timp de Washingtonul vrea să vadă Ucraina în NATO, Moscova nu concepe, nu este dispusă să accepte o asemenea realitate. Ameninţarea precipitării unei crize majore nu este doar o figură de stil şi nici o simplă manevră diplomatică. A se vedea reacţiile Moscovei care au precedat sosirea lui V. Putin la reuniunea NATO de la Bucureşti. Dezvoltarea componentei europene a sistemului antirachetă american, completat cu instalaţiile din Cehia şi Polonia, reprezintă pentru Moscova o acţiune cu impact direct asupra balanţei strategice nucleare dintre cele două super-puteri. O balanţă care nu se înclină în favoarea Moscovei. De aceea, Kremlinul este hotărît să ia măsuri. Ele pot merge de la cele "simbolice", cum a fost anunţul poziţionării Poloniei pe lista ţintelor rachetelor nucleare ale Rusiei, la cele de întărire şi dezvoltare a arsenalului nuclear propriu, aflat de altfel într-un proces de modernizare. Pot, însă, viza şi acţiuni de sprijin direct pentru proiecte nucleare "anti-americane", cum sunt cele ale Iranului, astăzi, dar care pot deveni mîine şi ale Siriei, aşa cum au fost, ieri, ale Libiei. Decuplarea Rusiei de la efortul american al "luptei împotriva terorismului" poate însemna sprijin direct pentru regimuri anti-americane, inclusiv cele radicale din lumea islamică. O Rusie care s-ar angaja în politica de competiţie politico-nucleară cu Statele Unite, prin interpuşi, este mult mai probabil să-i dea cîştig de cauză, cel puţin în actualul context de creştere a nemulţumirii internaţionale faţă de politica americană. Cu alte cuvinte, ar putea fi o carte cîştigătoare, cel puţin pe termen scurt şi mediu.

Prăbuşirea relaţiilor dintre Rusia şi Statele Unite în logica Războiului Rece, chiar dacă va fi diferit de primul, s-a trans-format, la Moscova, din ipoteză, în posibilitate şi din opţiune fără orizont, în tentaţie. Liderii politici de la Kremlin consideră că stăpînesc mai bine arta de-a combina competiţia, confruntarea şi cooperarea, în relaţia strategică cu Washingtonul. Tentaţia unei revanşe pentru înfrîngerea din "prima partidă" ar putea să împingă puterea de la Moscova la reinventarea jocului. Cîtă vreme va rezista Washingtonul unei asemenea provocări, ar putea să ne spună viitorul Preşedinte al Statelor Unite, odată instalat la Casa Albă.