La firul ierbii

Ofensiva vulgarităţii asupra spaţiului comunicării sociale şi în special a spaţiului public nu este cîtuşi de puţin un fenomen local. Nu ni se întîmplă doar nouă, asta e sigur! Totuşi, există diferenţe mari şi ele nu sunt deloc în favoarea noastră. Proba am avut-o fără să o caut. Mi-a adus-o un bun amic al meu care mi-a istorisit întîmplarea plină de tîlc a unei reuniunii. Una din categoria bine cunoscută, "după două zeci de ani"! Personajul principal, Nepotul, care venise la acea agapă tocmai din America, unde era plecat chiar de la terminarea liceului. Ce te-a impresionat cel mai mult?, a fost el întrebat de foştii săi colegi, după ce-şi mai revenise din şocul impresiilor care-l cotropiseră şi din ghearele mahmurelii inerente unor asemenea ocazii. "Incredibila vulgaritate cu care vă înconjuraţi toţi", a venit răspunsul nu tocmai comod şi nici prea bine primit. Mă grăbesc să adaug că tînărul nu trăise deloc în împrejmuiri mînăstireşti, în toţi aceşti ani, iar mediile în care viaţa şi ocupaţiile îl purtaseră prin America nu erau deloc "aseptice", cînd vine vorba de expresii colocviale şi de slang. Şi, totuşi, omul trăise un "şoc cultural", la întîlnirea cu lumea în care îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa.

De ce, la noi, succesul vulgarităţii este atît de mare? De ce a cotropit aproape fără rezistentenţă teritoriile comunicării publice, de la cea politică, la cea artistică şi de la comunicarea directă, utilizată de oamenii în situaţii sociale obişnuite, la co-municarea prin mass-media?

Nu există nici un motiv să credem că societatea noastră produce sau conţine "în mod natural" mai multă vulgaritate decît oricare alta. Nici nu cred că sensibilitatea noastră la vulgaritate este mai tocită decît a altora. Motivul, cred, trebuie căutat în tipul şi soliditatea obstacolelor pe care societăţile structurate le pun în calea răspîndirii fără oprelişti a vulgarităţii, obstacole care, la noi, fie nu există, fie au prea puţină forţă de îndiguire. Unul dintre cele mai solide obstacole este cel situaţional. Membrii unei găşti de cartier folosesc limbajul vulgar ca mijloc privilegiat de comunicare nu neapărat pentru că n-ar avea acces şi la alt vocabular, ci pentru că el constituie un puternic element identitar şi exprimă în forma cea mai dură "diferenţa" faţă de "societatea scrobită". Chiar dacă el este folosit în "produse culturale", cum ar fi anumite genuri de muzică, ori în spaţiul reprezentaţiilor teatrale, ori de film, nimeni nu se aşteaptă, însă, ca în incinta unei bănci, a unui spital, ori a unei primării să întîlnească un asemenea limbaj! El este pur şi simplu imposibil, ca în multe alte locuri şi situaţii. Oamenii nu au motive să folosească limbajul vulgar, mai mult, încercarea de a-l folosi este puternic penalizată de reacţiile celor din jur, ori chiar de lege! Vulgaritatea nu se exprimă doar prin limbajul vorbit. Ea este la fel de corozivă şi cînd recurge la gesturi şi atitudini, la comportamente articulate. În oricare formă s-ar manifesta, ea este totuşi îngrădită puternic şi limitată la anumite situaţii. Zăgazul de care eu unul nu continui să mă minunez, cît de bine funcţionează acolo unde societăţile nu vor să fie invadate de vulgaritate, este diferenţa dintre "ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine". O diferenţă pe care, dacă nu o cunoşti, îţi este cu promptitudine, cu multă fermitate, chiar dacă elegant, adusă la cunoştinţă. Indiferent unde şi-ar avea originea axul acestui ac al busolei care arată ce este şi ce nu este permis într-un context dat, în obiceiurile şi valorile locale ale comunităţii respective, într-o anume formă de respect pentru tradiţie, ori pentru valori religioase, el funcţionează fără greş. Eram găzduit într-o mică comunitate, cu puternice rădăcini catolice. Era duminică dimineaţa şi, neavînd altceva de făcut, mi-a trecut prin cap că aş putea să-mi spăl maşina aflată în curtea casei în care locuiam.

Nici nu începusem bine şi m-am trezit cu vecinul de peste gard că-mi spune pe un ton colocvial, dar nu lipsit de fermitate: aşa ceva nu se face! Nu pricepeam deloc unde greşisem şi mi-am închipuit că o fi ceva legat de consumul de apă, ori de zgomotul făcut de activitatea mea. Nu! Omul a continuat liniştit: pînă nu se termină slujba la biserică, aici la noi, duminica, nimeni nu se ocupă de alte activităţi gospodăreşti. Presupun că omul nu era din cale-afară de religios, ca dovadă că se afla acasă şi nu în biserică. Aveam să aflu că regula func-ţiona şi pentru cîrciuma satului care, deşi era deschisă de pe la 10, duminica n-ar fi servit pe nimeni cu băutură, nici măcar cu o bere, pînă după 12, cînd slujba la biserică era probabil încheiată.

Tîlcul poveştii nu are prea mult a face cu biserica, slujba şi regula dumincii, cît cu puterea de a impune, cu voinţa colectivă de a respecta într-o comunitate, ceea ce este acceptabil şi ceea ce nu este. Dintre toate cauzele care ar putea explica revărsarea nelimitată de vulgaritate peste spaţiul comunicării noastre sociale, lipsa acestei busole, ori precara ei funcţionare, cred că explică mai mult decît orice altceva situaţia în care ne aflăm: televiziuni inundate de vulgaritatea limbajului şi atitudinilor, vulgaritate fără restricţii în limbajul politic, botezată savant populism, vulgaritate complet nejustificată artistic în producţii care vînd nu artă, ci o formă coclită de vulgaritate împachetată cu fundă artistică, vulgaritatea peisajului străzii etc. Iar, dacă tot am pomenit de spaţiul special al bisericii şi al valorilor ei, ce să mai spunem despre zăgazuri puse vulgarităţii, cînd ea se exhibă fără oprelişti în limbajul suburban al unor purtători de sutană, ori în proiecte de ctitorii care exhibă nu cumpătare şi simţ al măsurii, ci doar ostentaţie, adică vulgaritate.