La plimbare cu maşina cheală

Preţul era foarte, foarte bun. Însă omul din faţa mea clipea cu subînţeles... Scena s-a petrecut mai demult, la un dealer de maşini. Intrasem să mă interesez care este "piaţa". Am primit o listă de preţuri. Oferte speciale etc. Nu îmi venea să cred. Era foarte bine. Optimismul însă a durat puţin. Omul mi-a spus, îngăduitor: "Atenţie, aceea este... hm... versiunea de bază". Eu nu prea am înţeles despre ce vorbea. În fond, orice gamă are o "bază". Atunci am descoperit că nu e chiar aşa. "Este, de fapt, versiunea cheală" - m-a lămurit dealer-ul.

Conceptul mi se pare interesant. Ai o gamă de produse. Să luăm exemplul unei maşini. Trei nivele de echipare: Standard, Sport, Business. Evident, şi trei preţuri, de la mic la mare.

Şi totuşi, pe unele pieţe, funcţionează, se pare, o logică diferită. De aceea producătorii oferă, uneori, o versiune "cheală". Aceasta este dotată mai slab decât "baza", versiunea standard. Cum? Simplu. Se scot lucruri despre care ai fi crezut că sunt esenţiale. La maşini, de pildă, aerul condiţionat. Cine ar cumpăra astăzi un automobil fără aer condiţionat? Uite că pe unele pieţe sunt destui clienţi. Sau cu un motor sub-dimensionat, de la un model din generaţia precedentă etc.

Strategia se numeşte "no-frills". Liniile aeriene o practică acum frecvent sub denumirea "low- cost". Au renunţat la orice gratuităţi, pentru a reduce costurile. Fără suc, fără sandwich-uri, fără alune, fără ziare gratuite distribuite pasagerilor.

Henry Ford, cel care a pus pe piaţă popularul Ford-T, avea o vorbă: "Îl poţi avea în orice culoare, câtă vreme este negru". Prin anii '50, Studebaker a vândut un model low-cost, cu un singur parasolar, fără cotiere şi fără brichetă (pe atunci fumatul în maşină era ceva normal). De atunci, unele pieţe, mai ales prin America Latină, absorb mai degrabă modele "no-frills". Vopsea ieftină, într-o gamă redusă de culori, roţi de oţel, bare din plastic ş.a.m.d.

Puţină teorie, acum. Spunem adesea că piaţa este un mecanism de reglare a preţurilor. Şi ni se pare că piaţa selectează întotdeauna preţul cel mai bun. Adică cel mai scăzut.

Pe pieţele reale, însă, lucrurile nu stau chiar aşa. Consumatorii aleg în funcţie de mai multe criterii, printre care şi calitatea. Iată de ce calitatea, în capitalism, nu stă pe loc, ci evoluează. Un televizor "de bază" din anii '70 nu mai seamănă cu un televizor "de bază" de acum. Pur şi simplu vechiul model este depăşit, iar noul model este mai bun. La acelaşi preţ.

Pe pieţele dominate de oferte "no-frills" timpul pare că s-a oprit în loc. Acolo concurenţa joacă doar în jurul preţului. Iar pentru a obţine un preţ cât mai scăzut, firmele scot produse la limita acceptabilului.

În timpul "socialismului real", un asemenea produs era, cred, "Lăstunul". Nu am mers niciodată cu obiectul acela, care avea o reputaţie teribilă. Cu un design incert, părea însăilat din câteva panouri. Este singurul autoturism care, din câte am citit, a fost interzis de Protecţia Consumatorului.

Şi acum, un exerciţiu de imaginaţie. Nu cumva pe piaţa educaţiei există cerere de tip "no-frills"?

Sunt ani buni de când subsemnatul, ca mulţi alţii, a observat o mutaţie întunecată în învăţământ. Unii studenţi se mulţumesc cu un nivel al studiilor absolut minimal, pentru a mă exprima caritabil. Ideea este "să aibă o diplomă". Tot ce este "extra" nu interesează. Socotelile pe care unii şi le fac desfid imaginaţia. La un moment dat, unul dintre aceştia a venit la mine pentru a-mi explica de ce nu poate învăţa materia de la cursul meu introductiv. Juca biliard pe bani şi nu avea timp, era în turneu...

Putem testa, până la un punct, această ipoteză. Pe pieţele normale, consumatorii aleg şi în funcţie de marcă, pentru că aceasta spune ceva despre calitatea produsului. Pe pieţele "no-frills", consumatorii ignoră marca şi aleg produse generice, pe baza ideii că, în fond, pâinea este pâne, sucul este suc etc. Le recunoaştem imediat: produse discutabile, ambalate în pachete anoste şi mari, la preţuri foarte mici.

Pe piaţa clasică a educaţiei superioare, brand-ul este esenţial. De aceea prosperă instituţii precum LSE, Cambridge sau Yale. Însă pe o piaţă "no-frills", chiar nu are de-a face... Merge orice hârtie. Chiar şi de la legendara Cuca-Măcăii. Diplomele încep să semene cu maşina aceea dintr-o reclamă, genială, unde nişte întreprinzători din Lumea a Treia folosesc un ciocan şi un elefant pentru a presa, cu rezultate aproximative, un model vechi pentru a-l face să semene cu unul modern. După care ies la plimbare, ridicoli, cu noul lor bolid...

Dacă aici suntem lămuriţi, să încercăm altă ipoteză. Nu cumva politica începe să fie organizată ca o piaţă "no-frills"?

Există pieţe care, cert, nu sunt organizate în formula no-frills. Pe alte pieţe (turismul, de exemplu), coexistă sectoare "no-frills" cu oferte tradiţionale sau chiar exclusive. Probabil că ceea ce explică mutaţiile din educaţie şi din politică ţine de o cultură specifică. Dar oricare ar fi cauzele, vedem consecinţele...