Laboratorul italian

Faptul că, după 1990, României i s-a rezervat o poziţie în extremitatea periferiei europene ţine nu de geografie, ci de geopolitică. Faptul că societatea româneas­că a contribuit masiv la reuşita propriei sale marginalizări este rezultatul, nu atît al succesului "cozilor de topor", pe care le găseşti mereu, oricînd şi oriunde este nevoie de ele, cît al provincialismului adînc înrădăcinat în mentalităţile acestei ţări. Cu alaiul său de consecinţe nefaste, de la refuzul realităţii, la cultura "prostiei" şi a "neamprostiei", devenite în mai puţin de două decenii "valori sociale" dominante, provincialismul este locomotiva la care ne-am remorcat cu speranţa deşartă că vom poposi în viitor. Viitor va fi, dar cu totul altul decît cel pe care l-am tot visat, ori care ne-a fost înfăţişat de culorile stridente ale discursurilor găunoase ale politicii româneşti şi europene! Un provincialism inculcat cu metodă, de la grădiniţă, pînă la "înaltele academii", întreţinut, ca un bun de mare preţ al "tradiţiilor noas­tre", de mai toate instituţiile importante, fie că se exprimă în spaţiul privat, al familiei, fie în cel public, cultural, educaţional, în cel al credinţelor şi bisericii etc. Mai nou şi deloc întîmplător, un provincialism cultivat cu insistenţă şi răbufniri de autoritarism chiar de instituţiile europene care ar fi trebuit să ne ajute, dimpotrivă, să scăpăm de el! După nici douăzeci de ani de "libertate democratică" nu doar cetăţenii, ci şi "elitele gînditoare" au devenit atît de absorbite de propriul localism, de "ceea ce ni se întîmplă nouă şi numai nouă", în ograda politică tot mai lipsită de lumină şi de orizont în care se învîrt, încît nu mai văd şi nu mai pricep nimic din ceea ce se petrece dincolo de gard, în Europa; spaţiul geo- politic al cărui relief şi dinamică ne determină Istoria, de la ţintele şi liniile generale ale mişcării, pînă la ultimele detalii ale traseului.

Exemplul alegerilor din Italia, abia încheiate, este mai mult decît relevant. Exact ca şi "plecarea" Papei Bedenict al XVI-lea din fruntea Bisericii Catolice şi a Statului Papal, evenimentele au trecut ca şi cînd nimic nu s-ar întîmpla. Tot ceea ce au înregistrat mediile din România este doar "faptul divers" care permite apariţia benzilor galbene, cele care anunţă abulic "breaking news", atît pentru "găina care a fătat pui vii", cît şi pentru orice altă "curiozitate". Este adevărat, nu doar "experţii" noştri habar nu au ce s-ar putea spune pe marginea rezultatelor acestor alegeri, dincolo de ceea ce se ştia, deja: spaţiul politic italian este fracturat între dreapta populistă şi stînga populis­tă, ambele fără orizont, program, viziune sau metodă, alta decît aceea de a profita politic şi economic de pe urma exerciţiului guvernării, oricît de catastrofal ar fi el pentru restul societăţii. Singura noutate a acestor alegeri este apariţia unei specii noi, "populismul fără unghi de refracţie", adică fără culoare politică!

Ceea ce se întîmplă în Italia nu poate fi înţeles în termenii simpli ai procesului electoral. Evenimentele trebuie puse în perspectivă, iar ceea ce ne aminteşte această perspectivă este faptul că Italia a fost poligonul "de serviciu" în care s-au testat soluţii dintre cele mai "speciale" pentru tot soiul de probleme politice.

Dacă ar fi să ne referim doar la ultima perioadă a primei ordini globale moderne, cea care începe cu al doilea război mondial şi se încheie odată cu sfîrşitul războiului rece, în Italia au fost testate succesiv: "cooperarea" strategică a autorităţilor democratic-legitime cu organizaţiile mafiote - vezi episodul debarcării din Sicilia şi ulterior cel al primelor alegeri libere din Italia postbelică; utilizarea influenţei marilor decidenţi şi a capabilităţilor Bisericii Catolice în combaterea influenţei comunis­mului reprezentat de Moscova şi ulterior de varianta euro-comunis­mului; utilizarea organizaţiilor teoriste, atît de stînga cît şi de dreapta, pentru a modela spaţiul politic al unei democraţii; soluţiile para-politice şi para-militare în gestiunea unui spaţiu politic puternic destabilizat - vezi Italia post Democraţia Creştină şi episodul Lojei P2; "revoluţia procurorilor" ca metodă de prăbuşire a partidelor tradiţionale ale spaţiului italian şi nu pentru combaterea corupţiei, aşa cum a susţinut propaganda de acoperire - atît corupţia, cît şi organizaţiile mafiei italiene sunt bine merci şi produc aproape 40% din PIB-ul surorii noastre de ginte latină!; populismul de dreapta ca soluţie alternativă la partidele creştin-democrate şi populis­mul de stînga ca alternativă la partidele de sorginte socialist-comunistă; regionalizarea geo-politică ca alternativă la statul naţional şi lista este încă departe de a fi completă!

Toată lumea se întreabă, încotro se îndreaptă Italia? Nu din cauza acestor alegeri, desigur, Italia este împinsă, pe calea experimentelor, ori a soluţiilor deja calibrate de "metrologia politică", către un viitor care înseamnă "restructurare totală". După experimentele care au făcut posibilă standardizarea soluţiilor pentru spaţiile de tip periferic (vezi Iugoslavia), poligonul de încercări trebuie să dea răspuns la întrebarea: Cum şi cu ce consecinţe-costuri poate fi restructurat spaţiul central, din inima a ceea ce astăzi este tot mai şubreda Uniune Europeană?

De ce ar trebui să ne intereseze toate acestea şi pe noi? Răspunsul poate fi găsit cu uşurinţă, după ce număraţi similitudinile temelor de experiment dintre ceea ce întîmplă în Italia şi la noi!