Lecţia lui Iohannis

În ţara "lucrului bine făcut", te-ai fi aşteptat ca un nou an de şcoală să înceapă, măcar o dată, diferit. Fără politicieni, agramaţi, care se calcă pe picioare cu profesorii pe care-i batjocoresc tot restul anului, fără lozinci care mai de care mai ridicole, rostite solemn într-o veche limbă de lemn, ori măcar cu mai puţine şcoli care funcţionează fără condiţii igienice minime. Evident, autorităţile educaţionale şi toate celelalte autorităţi ale ţării, de la primari şi prefecţi, pînă la familiile răspunzătoare de sănătatea şi educaţia propriilor copii, şi de la Parlament şi Guvern, la Preşedinte, n-au a face nici în clin, nici în mînecă cu trista realitate, aşa că, anul acesta, ca şi anul trecut, ca de cînd mă ştiu (vorba lui Creangă!), şcolile funcţionează cum dă Dumnezeu: cu şi mai ales fără autorizaţii sanitare, cu şi mai ales fără profesori calificaţi, cu şi mai ales fără tehnologii şi materiale de suport didactic, cu şi mai ales fără manuale bazate pe şi însoţite de metodici care să aibă ceva de a face cu secolul XXI şi cîştigurile din teoriile învăţării, adunate în tezaurul educaţional universal de la Pestalozzi încoace, cu şi mai ales fără terenuri şi amenajări sportive, cu şi mai ales fără laboratoare ştiinţifice, cu şi mai ales fără... mai de toate, inclusiv şcolari.

O ţară care, chiar dacă mai mult din întîmplare, şi-a ales Preşedinte un om de şcoală, un om care a simţit gustul amar al pîinii de "cadru didactic", care cunoaşte realităţile şcolii din România, cu bune şi cu rele, de cel puţin trei decenii, s-ar putea spune că este o ţară norocoasă. Mai are o şansă! Desigur, dacă cel în cauză şi cei asupra cărora îşi poate exersa autoritatea, influenţa şi buna înrîurire nu se iau cu "treburile importante" şi nu uită rosturile educaţiei şi ale învăţămîntului în structurarea şi dinamica prezentului, respectiv, a viitorului oricărei societăţi. Deocamdată Preşedintele Iohannis pare că nu a uitat, de aceea, pentru deschiderea anului şcolar, s-a deplasat la un liceu din Tîrgovişte şi ne-a spus ceea ce crede că trebuie făcut, astfel încît România să se poată visa, măcar, un loc al lucrului bine făcut. Din păcate, de la scenariul evenimentului, la ceea ce a spus posterităţii cu acest prilej, Preşedintele a rămas înţelenit în teritoriul lucrului rău făcut, cel care asupreşte şcoala din România de decenii şi ameninţă să o prăbuşească, în curînd, cu totul. Să începem deci cu scenariul!

După tipicul care stăpîneşte tiranic harta mentală a "politicienilor" şi mai ales a celor care iau deciziile în materie de învăţămînt în România, Preşedintele a fost luat de mînă şi dus la "unitatea fruntaşă pe ramură", un liceu din Tîrgovişte care, în ţara incompetenţei educaţionale, a ajuns să deţină un titlu de glorie din faptul că doar 6% dintre absolvenţii săi au ratat examenul de bacalaureat!!! De ce o fi acesta un criteriu de performanţă, este altă întrebare, dar nu-i drept să le punem în cîrcă toate doar Preşedintelui! Evident, Preşedintele nu a avut timp să-şi pună întrebări chinuitoare nici asupra rostului adunării la care a ţinut să participe, parte intrinsecă a moştenirii transmisă din generaţie în generaţie, fără cea mai slabă tresărire de gînd înnoitor. De ce ţine Preşedintele să întărească un tipar plin de toate ororile propagandistice ale regimului comunist, coafate suplimentar cu meşa "feţelor bisericeşti"? Ce spun aceste adunări, ce mesaj transmit ele copiilor, tinerilor, societăţii? Unul singur: şcoala este şi va fi în veci supusă autorităţii şi ideologiilor politice, cu varianta conservator-întăritoare a ideologiei secretată de autorităţile bisericeşti. Ce au în comun aceste ideologii? Singurul şi cel mai otrăvitor numitor comun: dominanta autoritaristă, atitudinea necritică, bălmăjeala politicianistă, lipsa totală de respect pentru misiunea, identitatea şi autonomia instituţională a şcolii, noţiuni pur şi simplu inexistente în vocabularul şi practica politicienilor României. Cealaltă confuzie moştenită, din ghearele căreia, în mod evident, nici profesorul Iohannis nu s-a putut elibera pînă acum, este ştergerea diferenţei specifice dintre activităţile educaţionale şi cele de învăţămînt (instruire). Pentru cei care nu ştiu, nu au înţeles sau au uitat, această confuzie a fost provocată şi întreţinută cu program de autorităţile distrugerii comuniste din România. Educaţia a fost etatizată, după modelul "revoluţionar", aberant şi totalitar al marelui Rousseau, în care, pentru a elimina orice alte influenţe (dăunătoare!), statul este singurul responsabil şi singurul instrument de educare a cetăţenilor, de la stadiul de copii, la cel de adulţi! Distrugerea, minimalizarea sau negarea contribuţiilor educaţionale ale celorlalte instituţii de socializare, mai ales familia, a constituit pilonul de rezistenţă al tuturor totalitarismelor modernităţii. Mesajul implicit al Preşedintelui Iohannis este că nu ne interesează nici acum, în România, să părăsim radical acest model!

Nu are rost să povestesc ceea ce a spus Preşedintele. Mult mai important este ceea ce nu a spus! Preşedintele profesor de şcoală, al României, nu a găsit cu cale să spună nimic despre dezastrul moştenirii comunistoide din învăţămîntul României, cea care asigură în continuare fundamentele organizaţionale şi "filosofia" decizională a aşa-ziselor reforme care aberează de la an la an, fără să schimbe nimic la temelie! De la viziunea şcolii ca formă şi instrument de înregimentare socială, nicidecum de libertate şi creaţie, pînă la distrugerea oricărui interes şi preţuire pentru criteriile naturale ale performanţei educaţional-şcolare, tot ceea ce a ofilit mugurii scurtelor perioade de "renaştere" a învăţămîntului din România este astăzi rădăcina erorilor şi a eşecurilor masive ale sistemului. Preşedintele nostru, profesor de şcoală, nu a găsit cu cale să spună nimic nici despre inadmisibilul grad de incompetenţă educaţională care stăpîneşte întregul sistem. De la clasele primare, pînă la universitate, domneşte aceeaşi improvizaţie metodică şi metodologică, aceeaşi orbecăială în întunericul neştiinţei despre ceea ce este cu adevărat învăţămîntul performant, atît din perspectiva criteriilor instruirii, cît şi din cea a criteriilor de succes social. Despre ce performanţe poate fi vorba, cînd fie şi "modelul Pestalozzi" reprezintă pentru mulţi "educatori" din România o abisală necunoscută, un mister absolut? De unde să răsară performanţa de sistem, nu cea punctuală, olimpici, cu care se drapează de ani şi ani de zile armata de incompetenţi care populează "garnizoanele" inspectoratelor şcolare, pentru a-şi masca atît de costisitoarea inutilitate? Despre ce performanţă educaţională poate fi vorba cînd noi, de la nivelul Preşedintelui profesor de şcoală vorbim în continuare, aberant pentru situaţia precară a României, de "adaptarea educaţiei la cerinţele societăţii şi economiei", fie ele şi ale "cunoaşterii"? Educaţia şi instruirea sistematică au sens social, nu dacă se adaptează, ci dacă oferă fiecărei generaţii instrumentele cognitive, susţinerea motivaţională şi fundamentul comportamental bazat pe valori, care fac posibilă schimbarea socială, ieşirea din constrîngerile modelului existent. Cînd a părăsit acest teren al vocaţiei sale superioare, învăţămîntul şi întregul său sistem instituţional devin doar "another brick in the wall!" În sfîrşit, Preşedintele nostru, profesor de şcoală, nu a găsit nimerit să spună nimic despre "logica" alocării resurselor sociale pentru educaţie şi învăţămînt, în România anului de graţie 2015! O alocare făcută după aceleaşi criterii ale filozofiei comunistoide, în care educaţia este doar o activitate socială cvasi-parazitară, în orice caz, cu mult mai puţin importantă decît "activităţile de producţie", ori investiţia în maşini şi unelte. Acest sistem de alocare a resurselor sociale nu a fost clintit nici măcar infinitezimal de cele două decenii de aşa-zise reforme ale învăţămîntului. Dimpotrivă, rădăcinile sale s-au înfipt şi mai adînc în solul aberaţiilor politice şi organizaţionale care duc învăţămîntul din România în ultima şi cea mai sordidă dintre fundăturile destinate eşecului.

O rază de speranţă, totuşi, există. Preşedintele, profesor de şcoală, Iohannis, ne-a anunţat că doreşte să relanseze educaţia ca temă de dezbatere naţională! Ar fi cu adevărat o rupere de sistem, o încercare serioasă de evadare din acest loc "unde nu se întîmplă nimic"! Nu de alta, dar dicţionarul limbii române ne asigură că dezbaterea presupune, înainte de orice, analiză amănunţită şi discuţie pe bază de raţionament, adică de argumente ale raţiunii!!! Numai dacă Preşedintele nostru şi-ar face temele de metodă! În istoria modernă a României, nu există precedent pentru o "dezbatere naţională". Chiar şi cînd au fost la mijloc chestiuni vitale pentru societate şi stat, în România au avut loc cel mult "ciondăneli naţionale", încărcate de sosurile ideologiilor la modă, ori exerciţii autoritarist-dictatoriale, în care dezbaterea a fost înlocuită de formula sic volo în baza căreia autoritatea care domina spaţiul politic-public şi-a impus soluţia, oricare ar fi fost ea şi oricare ar fi fost slăbiciunile acesteia. Rămîne deci, să vedem dacă profesorul Iohannis îşi va pregăti lecţia sau, conform sfîntului obicei al locului, va lăsa din nou totul pe seama "experienţei", a "inspiraţiei" şi a improvizaţiei!