Lecţia poloneză

Orice comparaţie rezonabilă face din Polonia cel mai bun reper pentru evaluarea progreselor sau eşecurilor României. De aceea, alegerile de duminica trecută, dînd majoritatea conservatorilor şi liberalilor moştenitori ai vechii Solidarităţi, au pentru noi o semnificaţie specială. Ele vorbesc despre costurile politice ale unei reforme ratate: transformarea social-democraţiei poloneze. După 1 mai 2004, fostele partide comuniste, social-democratizate la începutul anilor "90, au fost respinse de electorat. Au supravieţuit onorabil doar cele ce şi-au transformat structura şi mesajul. Alegerile europene din iunie 2004 surprindeau prin defecţiunea socialiştilor din noile state membre. Practic, pentru populaţiile fostelor state comuniste, adevărata despărţire de vechiul regim a avut loc atunci. Astfel se explică, cel puţin în parte, entuziasmul pentru construcţia europeană pe care nu doar statele, ci mai ales societăţile central şi est europene l-au dezvăluit. Dintre noile state membre ale UE, Polonia are cele mai multe elemente structurale comune cu ţara noastră (mărime, populaţie, complex industrial), dar şi importante diferenţe (catolicismul militant, istoria şi impactul social al dizidenţei, Solidaritatea, supravieţuirea proprietăţii ţărăneşti în perioada comunistă, multipartidismul de faţadă). Şi, dacă la începutul anilor "90, cele două state păreau să se afle pe continente diferite, "restauraţia de catifea" a redus încet decalajele, fără însă să le anuleze. Îndelunga contestare a regimului comunist şi startul iniţial diferit, reforma de şoc şi orientarea europeană pe filiera catolică au constituit avantaje competitive care au favorizat Polonia în aventura sa postcomunistă. Ca şi România, la fiecare scrutin parlamentar de după 1990, Polonia a ales alternanţa. Nici un guvern nu a reuşit să reziste probei electorale, fie din cauza costurilor sociale şi economice, fie a corupţiei. Se pare că atît reforma de tip şoc, cît şi cea graduală au efecte electorale asemănătoare. Dezastrul anunţat al socialiştilor polonezi dă seama despre riscurile politicii pragmatice: fără un fundament doctrinar solid, sistemele politice postcomuniste sînt volatile. De la 148 de mandate în 2001, Alianţa Stîngii Democratice condusă de social democraţi s-a prăbuşit la 52. După fragmentarea de la începutul tranziţiei (în 1991 nici un partid nu depăşea 13% din voturi), a urmat o bipolarizare artificială în jurul clivajului "ei" (foştii comunişti) şi "noi" (moştenitorii solidarităţii). După alegerile din 1993, acest clivaj a constituit fundamentul competiţiei politice. Şi dacă în 1997 foştii comunişti au fost înfrînţi, dezastrul de pe 25 septembrie 2005 este fără precedent. Atunci, Acţiunea Electorală Solidaritatea obţinea 33,8% din voturi, iar Alianţa Stîngii Democratice - 27,1%, pentru ca în 2005 foştii comunişti şi aliaţii lor să obţină doar 11%. Pe 25 septembrie, moştenitorii Solidarităţii au obţinut o victorie categorică: Partidul Legii şi Justiţiei - 28% din mandate (faţă de 9,5% în 2001), iar liberalii din Platforma Civică - 26% (faţă de 12,7% în 2001). Lecţia politică poloneză ar putea folosi, ca şi în domeniul integrării europene, pentru a preîntîmpina eventualele derapaje sau dezechilibre politice în România. Echilibrul fragil, ultimele sondaje o dovedesc, dintre opoziţie şi putere, lipsa bazei sociale pentru partidele politice, absenţa dimensiunii ideologice (voltele PD, PC sau PRM din ultimele luni fiind o dovadă în plus) afectează nu doar stabilitatea sistemului de partide, ci şi performanţele generale ale ţării. Din această perspectivă, analiza cauzelor care au condus la marginalizarea social democraţilor polonezi poate fi instructivă. Corupţia (privatizarea televiziunii publice, afacerile obscure din jurul celei mai importante societăţi petroliere) a contat mai puţin decît incapacitatea de a opta între reformismul economic şi viziunea centrată pe rolul social preponderent al statului. Eşecul construcţiei unui proiect de stînga a devenit un avantaj competitiv pentru adversarii conservatori din partidul Dreptăţii şi Justiţiei, care au preluat mesajul social tradiţional. Cum social-democraţii polonezi nu şi-au reînnoit organizaţia, impactul lor social a fost redus la minimum. Dar viitorul coaliţiei de guvernare ce va fi, se pare, condusă de economistul conservator Cazimir Marcinkiewici va fi dificil. Conservatorii catolici au cîştigat pozînd în apărătorii categoriilor sărace, pe cînd liberalii au mizat, şi au pierdut primul loc în favoarea conservatorilor, pe reforme fiscale radicale. Situaţia Poloniei după alegerile parlamentare, dar înaintea alegerilor prezidenţiale de pe 9 octombrie, pare să prefigureze una din posibilele evoluţii politice româneşti. Dacă Alianţa DA va dispărea (precum Acţiunea Electorală Solidaritatea în 2000-2001), cele două partide, PD şi PNL, vor avea traiectorii diferite. Doar un reviriment al PSD le va mai putea menţine împreună. În această ipoteză, ieşirea din cercul vicios al alternanţelor postdecembriste va fi posibilă fie datorită restructurării benevole a partidelor, fie, cel mai probabil, ca urmare a votului sancţiune.