Legile prostiei omeneşti

Sistemul Internaţional de Măsuri are o mare lacună. Deşi s-a reuşit calcularea precisă a distanţelor subatomice, ori a fracţiunilor de timp faţă de care clipa este o eternitate, nu avem, încă, un etalon universal pentru "Prostia Omenească" (P.O). Adică, pentru acea inepuizabilă capacitate a oamenilor de a gîndi şi acţiona, individual sau colectiv, în răspăr cu legile logicii şi ale proceselor naturale, fie ele fizice, biologice sau sociale. Astfel definită, prostia nu este un produs periferic, întîmplător sau limitat istoric. Ea este manifestarea directă, profundă şi universală a celei mai necruţătoare legi a firii, legea entropiei. Cea care vrea ca, pentru orice victorie a "organizării structural (auto)sustenabile", undeva, în altă parte a aceluiaşi univers, cantitatea de "dezorganizare" să fi fost sporită, pe măsură şi încă cu ceva pe deasupra.

În orice comunitate sau societate, guvernarea este un instrument indispensabil pentru a reduce entropia. Pentru a creşte, astfel, şansele de supravieţuire şi dezvoltare, în competiţia cu forţele distructive, fie ele naturale sau generate de acţiunea oamenilor. "Buna guvernare", un concept introdus relativ recent în vocabularul politic de "visătorii" care cred că şi ONU ar putea fi un instrument util la nivel global, este aceea care asigură, peste nevoile de supravieţuire, resursele dezvoltării. Tot mai greu de obţinut, într-o lume globalizată, în care competiţia pentru identificarea, generarea şi gestionarea lor devine tot mai dură.

Cum o măsurare directă a P.O. nu este uşor de realizat, ea ar putea fi evaluată indirect. De exemplu, prin consecinţele materiale, relativ uşor cuantificabile, ale acţiunilor. În cazul res-ponsabililor guvernării, o asemenea evaluare este o chestiune esenţială de supravieţuire socială, pentru că acţiunile guvernării au efecte multiplicate de autoritatea pe care o exercită.

Să zicem că avem o ţară. Din perspectiva guvernării se pune, inevitabil, întrebarea: "Ce facem cu ea?"

Prima constatare este aceea că nici o guvernare, de după 1989, nu a fost capabilă să ofere, teoretic şi acţional, un răspuns coerent şi eficient la această întrebare. Să introducă schimbări suficient de performante pentru a genera resurse sociale de dezvoltare. Dimpotrivă, România se prăbuşeşte cu succes pe curba subdezvoltării, la toate capitolele: capital educaţional, capital tehnico-ştiinţific, capital organizaţional, inclusiv de guvernare-administrare, capital demografic şi demo-social, capital ecologic şi de resurse "naturale" şi, desigur, capital financiar! Continuă, în acelaşi timp, în ritm accelerat, destructurarea brumei de capital industrial moştenit, a capitalului de organizare urbană şi rurală, a capitalului "cultural" şi de "valori" sociale.

Să vedem cum stăm cu supravieţuirea? La fel de prost, dacă ne uităm doar la faptul că o parte tot mai mare a populaţiei e obligată să trăiască cu resurse din ce în ce mai puţine, de la cantitatea şi calitatea caloriilor, pînă la cantitatea şi calitatea serviciilor la care are acces. Se poate spune, fără reţinere, deci: creşterea accentuată a gradului de P.O. în societatea româneas-că este singura reuşită remarcabilă a guvernărilor post-decembriste.

S-ar putea argumenta, pe bună dreptate, că destructurarea principalelor sisteme şi sub-sisteme moştenite ale societăţii precedente - de la cele economice, la cele de valori - este un proces inevitabil, obligatoriu, pentru construirea altora, bazate pe principii şi soluţii mult mai eficiente. În sensul acesta, căderea principalilor parametri sociali şi creşterea accentuată a nivelului de P.O. ar trebui să fie "accidente" de parcurs.

Acest lucru este adevărat, cu o singură condiţie, însă: destructurarea să fie drastic limitată în timp, iar consecinţele să fie gestionate pentru a evita creşterea peste cota de "inundaţii" a nivelului de P.O. în societate. Ori, tocmai aceste condiţii nu sînt realizate la noi!

E suficient să privim acţiunile responsabililor guvernării, confruntaţi cu acţiunea dezorganizatoare, entropică, a unui singur factor natural - creşterea nivelului Dunării mult peste cotele de avarie. În ciuda predictibilităţii relativ înalte a fenomenului, răspunsul organizaţional se limitează la evacuarea populaţiei din zonele deja inundate şi asigurarea minimului de supravieţuire, de azi pe mîine - apă, ceva hrană, adăpost improvizat. Nu există nici o evaluare profesională a capacităţii infrastructurilor locale de a prelua sarcina creşterii debitelor pe Dunăre. Nici un discurs coerent privind modul în care vor fi ulterior rezolvate problemele comunităţilor şi ale oamenilor, ale căror bunuri şi proprietăţi au fost grav avariate sau distruse. De dragul "imaginii publice", politicienii iau decizii privind inundarea unor zone, în locul experţilor şi se plimbă de colo-colo cu helicopterul. Nicio iniţiativă care să privească ansamblul problemei: infrastructură, economie şi administraţie locală, sisteme integrate de răspuns şi gestiune a crizei pe ansamblul ţării. Amenajarea teritoriului şi a infrastructurilor necesare pentru managementul cursurilor de apă interne nu este nici măcar titlul unui proiect de dezvoltarea socială în România secolului XXI, care să poată fi găsit în portofoliul instituţiilor guvernării.

Consecinţele sînt nemiloase şi inumane, ca toate consecinţele "legilor naturale". Într-o formulare "de argou", legea entropiei se regăseşte în celebrele maxime ale lui Murphy: "Lăsate de capul lor, lucrurile merg din rău în mai rău". Cam asta este şi situaţia cu capacitatea guvernării la noi.

Vestea proastă este că "nota de plată", pentru Prostia Omenească pe care o generăm azi, este atît de mare, încît va fi inevitabil transferată cel puţin unei generaţii viitoare. Implacabil, dar nu inevitabil, tot una "de sacrificiu".