Legislaţie multă, restructurare mai puţină

Nici până acum nu este lămurit dacă insolvenţa, ce reprezintă un instrument al economiei de piaţă, este folosită în mod corect la noi, este de părere Cristian Pârvan, secretarul general al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România (AOAR). Domnia sa consideră că ne confruntăm cu mai multe categorii de insolvenţe: "Avem categoria insolvenţelor unor firme care au făcut tot ce au putut, dar nu mai rezistă în piaţă, categoria firmelor prost conduse, unde managerii în loc să înţeleagă faptul că se îndreaptă către insolvenţă şi faliment au continuat să creadă, într-un mod greşit, că există soluţii miraculoase şi avem nişte insolvenţe absolut particulare, legate de companiile strategice ale statului. Adică pentru o insolvenţă a CFR Infrastructură nu ştiu care ar fi soluţia. Aşadar, vorbim despre companiile din piaţa privată, unde există competiţie şi dispare una, dar apare alta şi vorbim despre companiile induse către insolvenţă pentru că au fost conduse prost sau au fost aduse special în această stare. Aşadar, insolvenţa nu are maturitatea necesară în a fi utilizată unde şi când este absolut necesar".

În opinia domnului Pârvan, avem un tablou destul de pestriţ în acest domeniu, dar este clar că insolvenţa, alături de alte măsuri, trebuie să elibereze piaţa de firmele care nu au ce căuta în ea. În acest context, este nevoie de completarea cadrului legislativ din domeniu, ne-a mai spus Cristian Pârvan.

Noua Directivă Europeană a restructurării şi remiterii de datorie trebuie implementată şi la noi, în următorul an, respectiv până la data de 17 iulie 2021.

Directiva este revoluţionară şi şocantă în multe privinţe, consideră avocatul Gheorghe Piperea, care subliniază că, dacă nu va fi implementată în termenul prevăzut, judecătorii noştri trebuie să o aplice direct în dreptul intern.

Specialistul a scris, pe pagina sa de Facebook: "Revoluţia în domeniul planului de restructurare, care poate fi confirmat de judecător în pofida opoziţiei creditorilor majoritari, în scop de salvare a locurilor de muncă şi de menţinere a continuităţii întreprinderii, ar fi putut să salveze multe întreprinderi publice româneşti, dacă ar fi venit la timp.

CFR Marfă, Compania Energetică Oltenia, Poşta Română, Tarom, Metrorex şi multe altele ar fi avut o şansă dacă s-ar fi putut aplica paragraful 53 din Preambulul Directivei şi art. 11, care permit asa ceva.

De asemenea, un număr enorm de persoane fizice (consumatori sau întreprinzători ori profesii liberale) s-ar fi putut salva şi ar fi putut primi o a doua şansă dacă s-ar fi implementat la timp regula descărcării (remiterii) totale de datorie, la care se referă pargraful 21 şi art. 20 din aceeaşi Directivă.

Şocant este că art. 23 alin. 3 lit.a) din Directivă se referă în mod expres la măsuri de protecţie a locuinţei personale sau familiale a întreprinzătorului ori a consumatorului şi la o perioadă de maxim trei ani de la deschiderea procedurii în care trebuie să intervină efectul descărcării de datorie. Cunoscătorii sau păţiţii ştiu, desigur, că remiterea de datorie prin insolvenţa reglementată de Legea nr. 151/2015 intervine în cinci până la zece ani de la deschiderea procedurii, iar stergerea datoriei prin dare în plată intervine după mulţi ani de procese cu băncile sau cu colectorii de creanţe şi numai dacă, prin minune, judecătorul găseşte motive de impreviziune.

Fapt divers şi şocant - Directiva restructurării şi a remiterii de datorie permite chiar şi procurorului să ceară şi să obţină restructurarea unei întreprinderi".

• Nicoleta Munteanu: "Acquis-ul comunitar are rolul să dezvolte o cultură comună în domeniul de prevenire a insolvenţei, de insolvenţă şi faliment"

Directiva privind cadrele de restructurare preventivă, remitere a datoriei şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere a datoriei şi de modificare a Directivei UE 2017/1132 (Directiva privind restructurarea şi insolvenţa) a fost adoptată în luna iunie 2019.

În general, acquis-ul comunitar are rolul să dezvolte o cultură comună în domeniul de prevenire a insolvenţei, de insolvenţă şi faliment, ne-a transmis Nicoleta Munteanu, Partener, EURO Insol SPRL. Domnia sa subliniază că acesta este important nu numai prin faptul că se înscrie ca o recomandare flexibilă pentru legislaţiile naţionale, ci şi pentru că arată un nivel de eficienţă, atât juridic, cât şi economic, promovat de instituţiile UE şi pe care toate toate ţările membre, prin legislaţiile naţionale, trebuie să-l atingă.

În esenţă, obiectivul Directivei este acela de a garanta că entităţile sănătoase, dar care întâmpină dificultăţi financiare indiferent de ţara unde activează, vor avea acces la cadre naţionale de insolvenţă, permiţându-le să îşi restructureze activitatea într-un stadiu timpuriu în scopul de a preveni insolvenţa acestora şi de a maximiza valoarea totală pentru creditori, angajaţi, proprietari şi economie în ansamblu său, ne-a precizat doamna Munteanu, adăugând: "Cu toate că Directiva nu vizează armonizarea unor aspecte centrale ale insolvenţei cum ar fi condiţiile pentru deschiderea procedurii de insolvenţă, adoptarea unei definiţii comune a insolvenţei sau stabilirea priorităţii creanţelor, Directiva stabileşte norme cu privire la:

- Cadrele de restructurare preventivă la care pot recurge debitorii aflaţi în dificultate financiară când există o probabilitate de insolvenţă, în vederea prevenirii insolvenţei şi a asigurării viabilităţii debitorului;

- Proceduri care conduc la remiterea datoriei angajate de întreprinzători insolvenţi;

- Măsuri de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie.

Consider că Directiva va avea o influenţă semnificativă, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi pentru ţara noastră, principalele beneficii ale Directivei vizând:

- salvarea mai multor companii considerate viabile astfel încât un procent semnificativ din cele 1,7 milioane locuri de muncă pierdute va putea fi recuperat;

- mai multă certitudine juridică pentru investitorii transfrontalieri datorită uniformizării normelor privind insolvabilitatea şi restructurarea în întreaga Uniune Europeană;

- restructurarea timpurie şi o "a doua şansă" pentru antreprenori printr-o abordare modernă şi raţională a insolvenţei în afaceri;

- debitorii vor avea acces mai devreme la instrumente de avertizare care pot detecta din timp eventuale incapacităţi de plată;

- o nouă cultură de restructurare preventivă;

- creşterea ratelor de recuperare, deoarece măsurile de restructurare iniţiate vor duce la o rambursare mai mare a împrumuturilor;

- acordarea celei de a doua şanse va conduce la menţinerea şi dezvolatrea activităţilor independente ale micilor comercianţi.

Deşi în Codul insolvenţei sunt prevăzute cadre de prevenire a insolvenţei, respectiv mandatul ad-hoc şi concordatul preventiv, am constatat din practică faptul că utilizarea lor nu a atins rezultatul aşteptat de către legiuitor, iar în acest context consider că se impune pe de o parte o reformă legislativă în vederea armonizării cadrului intern în materie de prevenire a insolvenţei astfel încât acesta de devină mai eficient, mai eficace şi să reflecte atât evoluţiile moderne ale pieţei, cât şi noile tendinţele în domeniul insolvenţei, iar, pe de altă parte, creşterea numărului de specialişti ai dreptului internaţional privat, pentru a putea fi pregătiţi şi pentru a face faţă mai uşor noilor provocări în materie de insolvenţă".

• Simona Miloş: "Transpunerea Directivei ar trebui să fie dublată de o reformă legislativă de proporţii"

Legislaţia noastră, spre deosebire de multe alte legislaţii, a înglobat în mare parte instituţii şi mecanisme recomandate a fi incluse în orice legislaţie naţională în materia insolvenţei care să asigure obiectivul urmărit prin adoptarea Directivei, respectiv buna funcţionare a pieţei interne şi îndepărtarea obstacolelor rezultate din diferenţele dintre procedurile naţionale referitoare la restructurarea preventivă, la insolvenţă, la remiterea de datorie şi la decăderi, ne-a transmis Simona Miloş, Preşedintele Institutului Naţional pentru Pregătirea Practicienilor în Insolvenţă (INPPI).

Domnia sa ne-a informat că principalele direcţii de acţiune cuprinse în Directivă sunt următoarele:

- Avertizarea timpurie şi accesul la informaţii;

- Disponibilitatea cadrelor de restructurare preventivă;

- Debitorul în posesie;

- Suspendarea executărilor silite individuale;

- Conţinutul/adoptarea/confirmarea planurilor de restructurare;

- Impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase;

- Protecţia finanţării noi, a finanţării intermediare şi a altor tranzacţii legate de restructurare;

- Accesul la remiterea de datorie;

- Supravegherea şi remunerarea practicienilor;

- Monitorizarea/culegerea datelor/întocmire statistici.

Simona Miloş consideră: "La o primă vedere, cu excepţia primului punct, legislaţia naţională înglobează, în mare măsură, exigenţele impuse de Directivă pe principalele direcţii de acţiune toate aceste mecanisme, fiind deja reglementate şi incluse în legislaţia naţională.

Astfel, putem constata că avem cadre de restructurare preventivă, respectiv concordat preventiv şi mandat ad-hoc, avem principiul păstrării dreptului de administrare şi de dispoziţie al debitorului asupra averii sale, avem reglementată superprioritatea la distribuire a finanţărilor noi, avem prevăzută suspendarea executărilor silite individuale şi avem norme de auto-reglementare, supraveghere şi pregătire profesională a organizaţiei profesionale a practicienilor în insolvenţă.

Şi totuşi, această realitate, a existenţei în legislaţia românească în materia insolvenţei a majorităţii instituţiilor, mecanismelor şi direcţiilor de acţiune sugerate de Directivă trebuie privită cu rezerve, căci nu este suficientă enumerarea unor elemente componente dacă, în profunzimea lor, aceste elemente nu sunt efective şi funcţionale".

Obiectivul urmărit de Directivă este crearea unui cadru legal care să fie în primul rând eficient şi care să garanteze valorificarea efectivă a unor drepturi pentru că, altfel, scopul urmărit ar rămâne unul iluzoriu, ne-a mai spus Simona Miloş.

Domnia sa a continuat: "Tocmai de aceea, în încercarea de transpunere a Directivei, provocarea va consta în aceea că vor trebui identificate în primul rând cauzele pentru care un mecanism sau altul din legislaţia în vigoare nu a avut finalitatea urmărită de textul legal, a fost ineficient sau a fost împiedicat de alţi factori să funcţioneze, astfel încât vor trebui corectate cauzele pentru a putea obţine efectul scontat.

Dacă implementarea Directivei ar urmări doar «bifarea» unor elemente componente pe care legislaţia în materia insolvenţei ar trebui să le înglobeze, ar trebui să ne oprim aici şi să nu fie aduse modificări de substanţă legislaţiei actuale, căci aceste elemente se regasesc deja în legislaţia românească.

În prezent, legislaţia din România aplicabilă procedurilor de pre-insolvenţă sau de insolvenţă nu cuprinde reglementări referitoare la astfel de instrumente de avertizare preventivă a debitorilor aflaţi în dificultate financiară. (...)

Nu numai că nu există sisteme de avertizare timpurie care să permită identificarea stării de dificultate financiară în care se află debitorii, dar chiar şi atunci când insolvenţa este iminentă sau chiar instalată, societăţile sunt împiedicate să intre în insolvenţă, dacă creditorul majoritar este cel fiscal".

Simona Miloş subliniază că, desi, teoretic, aceste cadre de restructurare preventive există în legislaţia actuală, sub forma mandatului ad-hoc şi a concordatului preventiv, în practică acestea au fost foarte puţin folosite, numărul insignificant de astfel de proceduri confirmând ineficienţa acestora.

Directiva pune un mare accent pe crearea acestor cadre de restructurare preventivă, într-o etapă incipientă, cu scopul de a preveni intrarea în insolvenţă, încurajând statele membre să adopte norme legale prin care să se acţioneze cu mult înainte de a se instala starea de insolvenţă.

Din informaţiile statistice existente la nivelul ONRC, doar cinci proceduri de concordat preventiv au fost încheiate cu succes, iar mandatul ad hoc lipseşte aproape cu desăvârşire (în privinţa acestuia, o statistică nu există, procedura fiind una confidenţială, nu figurează în registre publice, dar practicienii în insolvenţă nu au transmis UNPIR date că ar fi gestionat astfel de proceduri de mandate ad-hoc).

Preşedintele INPPI mai arată: "Directiva pune un accent deosebit pe remiterea de datorie care ar trebui să opereze într-un termen rezonabil pentru a permite debitorului să poată să iniţieze noi proiecte şi să fie capabil să îşi asume noi obligaţii. Este evident că menţinerea unor datorii imposibil de achitat într-o perioadă medie de viaţă activă scot acea persoană din rândul celor care deşi ar avea posibilitatea să se redreseze financiar şi să poată să îşi asume noi obligaţii, descurajează orice iniţiativă a acesteia pe fondul menţinerii acestor datorii enorme. (...)

În timp ce legea privind insolvenţa persoanelor juridice reglementează o descărcare de obligaţii printr-o remitere de datorie printr-un plan de reorganizare, persoana fizică nu beneficiază de o astfel de remitere de datorie, ajungând să suporte pe viaţă astfel de datorii enorme ale persoanei juridice care nu au fost achitate de către aceasta".

Printre altele, Simona Miloş evidenţiază că instituţia falimentului personal astfel cum este reglementată de legea în vigoare se aplică într-un număr infim de cauze, excluzând debitorii persoană fizică cei mai numeroşi şi cei mai expuşi riscului de faliment care ar avea toate argumentele să solicite protecţia acestei legi, respectiv cei care au garantat obligaţiile unui profesionist, precum şi cei care exercită profesii liberale, de asemenea excluşi de la domeniul de aplicare.

Numărul de persoane fizice care au accesat o procedură de faliment personal este insignifiant - mai puţin de 50 de dosare la nivel national, în toată perioada de aplicare a acestei legi, potrivit preşedintelui INPPI.

Simona Miloş conchide că transpunerea Directivei ar trebui să fie dublată de o reformă legislativă de proporţii, care să ţină seama de o serie de aspecte.