Legitimităţi competitive

În situaţii de criză iar societăţile acestei civilizaţii, în plin proces de disoluţie, sunt toate în diferite tipuri şi stadii de criză, problema legitimităţii autorităţii în general, a celei politice şi de guvernare, în special, revine în forţă ca o temă radicală de diviziune şi majoră tensiune socială. Cum reacţionează elitele politice? Astăzi o să ilustrăm mecanismul păgubitor şi destabilizator al recursului la legitimităţi alternative.

Trei exemple pentru a ilustra situaţia şi temele principale. Statele Unite. Nimeni nu contestă legitimitatea democratică a guvernării Administraţiei Joe Biden. Nimeni, cu excepţia fostului Preşedinte al SUA şi actual candidat la un viitor mandat prezidenţial Donald Trump. Iar, alături de el, cîteva milioane, dacă nu chiar zeci de milioane de votanţi Trump, care nu au nici o dificultate să adere, dacă nu raţional, atunci afectiv şi pseudo-raţional, la propaganda care îi defineşte poziţia politică şi contestaţia. Ai putea zice, foarte bine! Într-o democraţie, fiecare este liber să propage ideile şi ideologia pe care le crede îndreptăţite şi care ar putea să-i aducă voturile necesare mandatului la care aspiră. Desigur, cu condiţia să nu contravină unor legi aflate în vigoare. Toate bune şi frumoase, doar că Trump, candidatul la un nou mandat prezidenţial, are nişte probleme de rezolvat în justiţie.

Ar putea chiar să fie arestat pentru a fi adus în faţa tribunalului, după ce a fost parcurs un lung proces judiciar preliminar care să îl ferească de orice abuz al celor ce deţin puterea în justiţie. Pe el, ca şi pe alţi oameni politici ieşiţi temporar sau definitiv de pe orbita zero a puterii. Ce face Trump? Aruncă pe fereastră legitimitatea procesului judiciar şi, mai general, dreptul justiţiei de a-l pune sub acuzare. Confruntat cu un posibil mandat de arestare, cheamă oamenii în stradă să îl apere, pe el şi, desigur, "cauza dreaptă" al cărui apostol s-a autoproclamat cu atîta succes electoral: demolarea statului paralel! (Doamne, mică-i lumea asta, nu mai poţi face clar diferenţa nici între Potomac şi Dîmboviţa!) Pentru cei care nu ştiu sau au uitat ori au avut un interes major să uite! Trump este personajul politic al Americii care, din postura de Preşedinte, şi-a instigat şi chemat susţinătorii politici să blocheze procesul democratic de acreditare a rezultatelor alegerilor care îl scoteau de la Casa Albă. Legitimitatea "cauzei", ba chiar a persoanei "Trump" a fost, în văzul lumii, pusă deasupra legitimităţii proceselor democratice de schimbare a autorităţii de guvernare, în urma alegerilor. Care legitimitate contează: cea a instituţiilor şi a regulilor care stabilesc rezultatele alegerilor şi pregătesc transferul de putere între două administraţii sau legitimitatea grupurilor de partizani politici ai lui Trump care clamau sus şi tare, în faţa camerelor de luat vederi, de pe holurile Parlamentului luat cu asalt, că ei nu fac altceva decît "să îşi ia ţara înapoi"!? Trump susţine şi astăzi, iar împreună cu el o parte din media care îi promovează agresiv mesajele politice că povestea de la Capitoliu nu a fost decît aşa, o joacă, o năzbîtie, un fel de manifestare nevinovată şi legitimă a libertăţii cetăţeneşti de contestare care nu a pus democraţia americană în pericol. Dimpotrivă, a întărit-o!

Franţa zilelor noastre. Puterea macroniană trece prin Senat "a la vapeur" legea care măreşte vîrsta de pensionare. Reforma pensiilor este peste tot o chestiune arzătoare la ordinea zilei, nu de alta dar statul nu are bani să mai plătească pensii şi de împrumutat se împrumută tot mai scump. Cale liberă spre faliment. Ce să vezi, exact ca la noi, aici, pe Dîmboviţa. Populaţia iese în stradă şi Franţa arată, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, ca un stat sub asediu. Asediul poporului împotriva palatelor! Poză deloc nouă, acreditată în Franţa încă de pe vremea Mariei Antoaneta! Ca răspuns la acţiunile străzii, Preşedintele Macron a proclamat fără echivoc legitimitatea infailibilă a "puterii aleşilor" ca reprezentanţi ai "poporului" şi lipsa de legitimitate a protestatarilor coborîţi în stradă care nu se ştie pe cine reprezintă, în orice caz nu "poporul francez". Aşa să fie oare? Nu vi se pare că argumentul seamănă ca două picături de apă cu cel invocat de Ceauşescu, confruntat cu acuzaţia că a trădat poporul împotriva căruia a ridicat armata pe care a pus-o să tragă asupra populaţiei, anume aceea că nu are de răspuns în faţa nimănui? Nimeni nu ar fi avut legitimitate să îi ceară socoteală, în logica sa, decît Marea Adunare Naţională? Adică instituţia aceea caricaturală a unui crud simulacru de democraţie închipuită, care ar fi reprezentat "puterea poporului". Cine şi cum reprezintă poporul, rămîne una dintre cele mai delicate teme ale democraţiilor, chiar şi acolo unde experienţa lor istorică se măsoară cu secolele. Cînd devine contestaţia populară legitimă şi cînd cererile şi acţiunile ei prevalează asupra "legitimităţii reprezentaţilor aleşi"?

În sfîrşit, Rusia putiniană şi China xipingiană. Două regimuri de dictatură în care contestaţia "poporului" este pur şi simplu imposibilă. Teoretic, pentru că nimeni nu poate, nu are legitimitatea, dreptul şi, desigur, nici ocazia, să reprezinte poporul în afara "Dictatorului" însuşi. Practic, pentru că forţele şi formele de represiune sunt atît de masive încît încercările de structurare a unei contestaţii largi, populare, rămîn în stare incipientă, lovite de sterilitate. Cu toate acestea, punerea sub îndoială a regitimităţii guvernării regimurilor dictatoriale s-a făcut şi se face simţită atît în Rusia, cît şi în China. Mai mult, atît regimul de la Kremlin, cît şi cel de la Beijing au făcut cîţiva paşi înapoi, cînd această contestaţie a atins un anumit prag de notorietate şi de relevanţă socială. Dictatorii nu au nevoie să recurgă la legitimări alternative. Ei sunt obligaţi uneori, însă, să recurgă la justificări suplimentare pentru deciziile şi acţiunile pe care le iau împotriva poporului pe care consideră că îl reprezintă "la modul absolut". Maşinăria de propagandă de la Moscova nu are o zi de odihnă. Produce pe bandă rulantă munţi de justificări pentru ruinătoarea aventură militară din Ucraina, trecînd fără nici o grijă dincolo nu doar de raţional, ci şi de ridicolul absolut. Mai zilele trecute, probabil într-o cruntă pană de inspiraţie, Lavrov a recurs la celebrul argument al lui Hrusciov, căruia Kennedy, în celebrele întîlniri bilaterale de la Viena, iunie, 1961, îi reproşase lipsa drepturilor omului din URSS: da ce, voi nu-i asupriţi pe negri!!! Lavrov, fără clipească, a pus semnul egalităţii între acţiunea din Irak a alianţei militare internaţionale, condusă de SUA, şi agresiunea Rusiei din Ucraina, întrebîndu-se nevinovat, de ce ar protesta cineva azi împotriva acţiunilor Rusiei dacă nu a găsit cu cale să protesteze şi împotriva acţiunii Statelor Unite. Un motiv ar fi că Statele Unite au reuşit să acopere într-un fel sau altul operaţiunea respectivă cu cîteva rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU, iar după ce au schimbat regimul Sadam, nu au anexat nici o parte a Irakului, declarînd-o parte din teritoriul SUA. Dar, ce mai contează amănuntele, cînd ştie toată lumea cine şi de ce vrea cu tot dinadinsul "răul Rusiei"!!! În China, simetric, agresiunea regimului şi a forţelor sale de represiune împotriva populaţiei, în numele aşa zisei politici "covid zero", a atins cote comparabile doar cu revărsarea de violenţă din vremurile "de aur" ale "revoluţiei culturale". De ce să te miri, Xi se reclamă ideologic de la moştenirea politică a lui Mao, aşa cum Putin se reclamă de la sursa pură a stalinismului, şi ar putea spune oricînd, ca şi el: "O revoluţie nu este o chermeză de partid!"

Dacă ar fi doar o temă teoretică de "ştiinţă politică", problema recursului tot mai frecvent al elitelor politice la legitimităţi alternative tot ar fi suficient de interesantă pentru a deschide un capitol serios de studii. Chestiunea arzătoare este însă cea a practicii. Acest tip de "manevră politică" menit să creeze spaţii noi de refugiu şi regrupare pentru liderii aflaţi la strîmtoare, atunci cînd sunt puşi să deconteze consecinţele guvernării şi ale deciziilor lor, luate "în numele poporului", sunt de fapt gropi hidoase create de obuzele aruncate în fundaţiile şi aşa şubrede ale rămăşiţelor sistemelor democratice de guvernare. Cele care încă au supravieţuit. Deocamdată!