Lena Săltăreaţa

S-au împlinit 60 de ani de când un porumbel de curse s-a întors acasă în Germania de Vest. Spre deosebire de alţi porumbei, acesta purta, legat de picior, un mesaj:

"Vă rugăm să continuaţi neobosiţi lupta împotriva comunismului, pentru că regimul comunist trebuie distrus... Noi ascultăm emisiunile voastre... Trebuie să ne spuneţi cum să combatem bolşevismul şi dictatura tiranică ce există aici. Folosim orice ocazie pentru a lupta împotriva regimului şi facem tot ce putem pentru a-l sabota".

Mesajul a fost livrat apoi Europei Libere. Nu se ştie cine l-a scris, pentru că biletul era semnat "Neînvinsul Pilsen". Este probabil că porumbelul a fost prins de cineva din Cehoslovacia, din oraşul Pilsen, după care a fost eliberat cu biletul legat de picior.

În 1954, porumbelul, supranumit "Lena Săltăreaţa" (pentru că ar fi sărit peste Cortina de Fier), a ajuns o celebritate în cadrul unei campanii de propagandă orchestrată de Cruciada pentru Libertate (Crusade for Freedom). Chiar dacă există astăzi dubii cu privire la autenticitatea sa, povestea porumbelului săltăreţ are, cred, o morală interesantă.

Am realizat că astăzi ne raportăm la mass-media într-un mod foarte diferit de acela din vremea Războiului Rece.

Amintirile mele despre posturile de radio precum Europa Liberă sunt, la fel ca ale multor români, destul de consistente. Una dintre ele mă duce înapoi pe o stradă din Chitila, unde am locuit câţiva ani. La un moment dat, într-o seară, am auzit o emisiune de radio. Cineva asculta cu sonorul dat la maxim. Se auzea pe o rază de o sută de metri, cel puţin. Nu ştiu dacă era un act de rezistenţă făţişă, o greşeală a unui surd care se juca la butoanele aparatului, sau pur şi simplu un gest al cuiva care nu înţelegea consecinţele. Ceea ce ştiu este că din curtea respectivă se auzea clar o emisiune de la Vocea Americii...

Desigur, nu toţi ascultau Europa Liberă sau Vocea Americii cu la fel de mult entuziasm. Însă mulţi români urmăreau aceste posturi. Erau conştienţi că posturile regimului comunist nu furnizează nici un fel de informaţie utilă. Realizau că "ziarele" regimului nu puteau fi folosite decât ca hârtie de ambalaj. Astfel încât reglau aparatele pe frecvenţele bruiate de slujbaşii Securităţii.

Cu alte cuvinte, ceea ce românii doreau pe atunci erau canale cu informaţie de calitate - "quality", după cum se spune în jargonul contemporan.

Astăzi însă... De unde să încep... Să vă spun ce am observat citind presa pe Internet. De la o vreme apar titluri de genul: "Incredibil ce s-a întâmplat cu X!". "Veste teribilă primită de familia lui Y!". "Ştirea care cutremură băncile!". Însă cei care au curiozitatea să facă click pe titlurile respective constată, de regulă, că nu e vorba de nimic altceva decât de ştiri de duzină. Titlurile respective sunt o păcăleală.

Acesta este doar un simptom. Boala este mai profundă. Auzim atâtea critici, astăzi, la adresa presei. Unele, cert, sunt justificate. Eu îmi pun însă întrebarea: ce vrea publicul?

Este greu de răspuns. Dar un lucru e sigur: publicul, în majoritatea sa, nu mai cere informaţie "quality".

Acum câteva săptămâni eram la Bucureşti, la fratele meu. Am deschis televizorul. Filme, desene animate, ştiri etc. Peste o sută de canale. Am tot butonat telecomanda. Nu înţelegeam... Unde erau canalele cu documentare veritabile, gen Discovery? Fratele meu mi-a spus sec: "Le-au scos". Bun, dar de ce? Nici o idee... Aveam, în schimb, ceva canale unde rulau "documentare" cu extratereştri, cu împăraţi psihopaţi sau cu criminali celebri. Nu este chiar acelaşi lucru.

Am intrat într-una dintre cele mai bune librării. Cărţi multe, noi, interesante. O bucurie să le răsfoieşti. Alături însă erau rafturi pe care erau cutii frumos colorate pline cu ceaiuri aromate. Îmi plac ceaiurile, selecţia era excelentă, nimic de criticat aici. Mă gândesc însă sub ce presiune opera librăria aceea dacă trebuia să vândă şi ceaiuri sau calendare.

Declinul informaţiei de calitate nu este ceva nou. Mi se pare însă că în Est istoria este ceva mai tristă decât în alte părţi. Dincolo de Cortina de Fier exista, cândva, un simţ bine dezvoltat. Ştiai care sunt publicaţiile sau posturile de radio ce difuzau propagandă şi care sunt posturile şi publicaţiile care oferă informaţii. Nu le confundai. Îţi asumai riscuri să asculţi emisiunile Europei Libere. Îţi asumai costuri să pui mâna pe o carte "trasă la xerox", dintre acelea care nu conveneau regimului.

Desigur, există în continuare informaţie de calitate. Însă distincţia s-a estompat sau, pentru unii, s-a şters cu totul. A apărut şi un fel de comerţ cu opinie. Am auzit că unii câştigă bani din bloguri. Anume cum fac asta, nu ştiu. Pentru mine e ceva straniu aici. Cum o simplă opinie ar putea avea o valoare de piaţă? Un preţ ar trebui să aibă informaţiile, argumentele, stilul şi erudiţia. Însă opinia? Oricine poate emite păreri despre orice.

Mă întreb ce am scrie noi, acum, pe un bilet pe care să îl legăm de piciorul unui porumbel călător.