Leonardo Badea: Provocările curente accentuează nevoia de investiţii care să susţină creşterea productivităţii

Leonardo Badea, viceguvernatorul BNR, a subliniat într-o declaraţie recentă că anul 2025 reprezintă un moment crucial pentru România şi pentru întreaga lume, într-un context global marcat de multiple vulnerabilităţi. Conform acestuia, în ciuda posibilităţii de a depăşi aceste dificultăţi prin colaborare şi eforturi comune, competiţia dintre ţări şi blocuri economice devine tot mai acerbă, iar resursele necesare pentru a asigura stabilitatea şi creşterea economică devin tot mai mari.

"Această nouă realitate globală este percepută diferit în funcţie de particularităţile fiecărei ţări. În cazul României, amplasarea geografică în proximitatea conflictului dintre Rusia şi Ucraina, dar şi poziţionarea la graniţa blocului economic al Uniunii Europene, face ca eforturile pentru stabilitatea şi rezilienţa sistemelor economice şi politice să fie mai mari decât în alte ţări", a spus Badea.

De asemenea, viceguvernatorul BNR a evidenţiat că, deşi România a înregistrat progrese semnificative de la aderarea la Uniunea Europeană, creşterea economică din ultimele perioade a fost însoţită de dezechilibre majore. "Deficitul de cont curent şi deficitul fiscal sunt preocupări majore în prezent şi, pentru a le combate, este necesară o abordare urgentă", a adăugat el.

În opinia sa, îmbunătăţirea productivităţii şi creşterea competitivităţii sunt esenţiale pentru a asigura o creştere economică sustenabilă pe termen lung. "Pentru a evita extinderea deficitului şi creşterea datoriei publice, trebuie să ne concentrăm pe reaccelerarea dinamicii ascendente a productivităţii şi pe optimizarea resurselor economice", a subliniat Badea.

În ceea ce priveşte conceptul de productivitate, viceguvernatorul BNR a menţionat că acesta poate fi abordat din mai multe perspective. "Progresul tehnologic joacă un rol fundamental în îmbunătăţirea productivităţii, iar acest lucru poate fi realizat prin creşterea eficienţei proceselor economice, dezvoltarea capitalului uman, dar şi prin investiţii în cercetare şi inovaţie", a explicat Badea.

Totodată, acesta a precizat că integrarea în Uniunea Europeană a adus schimbări semnificative în economiile din Europa Centrală şi de Est. "Aderarea la UE a determinat transformări ireversibile, iar măsurile din raportul Draghi privind creşterea competitivităţii Uniunii Europene vor contribui la un progres tehnologic susţinut, cu efecte pe termen lung", a conchis viceguvernatorul BNR.

O perspectivă de a aborda productivitatea, potrivit acestuia, este să privim la progresul tehnologic prin asociere cu noţiunea de productivitate totală a factorilor, cunoscută şi sub denumirea de reziduu Solow, după numele celui care l-a introdus şi pentru care a luat Premiul Nobel. Acest concept măsoară efectele pe care eficienţa în procesul de producţie îl are asupra evoluţiei PIB. Progresul tehnologic poate surveni pe baza mai multor factori, precum modificări în compoziţia forţei de muncă, proceduri şi guvernanţă mai adecvate, capital uman, cercetare şi inovaţie, alocarea resurselor în economie, specializarea în anumite arii etc. După cum reiese din această descriere, în funcţie de natura factorilor menţionaţi, productivitatea totală a factorilor poate fi descompusă în funcţie de contribuţia factorului muncă, respectiv a factorului capital. Efectele progresului tehnologic pot avea un grad ridicat de persistenţă sau pot fi chiar permanente, însă pot avea şi efecte care se resimt doar la frecvenţa ciclului economic. Altfel spus, unele evoluţii ale progresului tehnologic sunt responsabile pentru tendinţele pe termen lung observate în economie, în timp ce altele influenţează evoluţiile ciclice. În cazul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, aderarea la Uniunea Europeană a adus transformări ireversibile pentru economii şi productivitate. Totodată, raportul Draghi de creştere a competitivităţii UE pe plan internaţional prevede unele măsuri care de facto determină efecte de creştere a progresului tehnologic, în special în zone care să influenţeze tendinţele pe termen lung din economie, adică o creştere economică sustenabilă.

Aşadar, factorii care influenţează productivitatea sunt numeroşi, iar pentru a acţiona asupra celor mai mulţi dintre aceştia este nevoie de finanţare, deopotrivă publică şi privată, dar şi de alocarea eficientă a fondurilor.

Analiza datelor privind productivitatea totală a factorilor (TFP) obţinute din baza de date AMECO a Direcţiei Generale pentru Afaceri Economice şi Financiare a Comisiei Europene arată că România a avut într-adevăr, pe termen mediu, una dintre cele mai accelerate dinamici comparativ cu ţările din zonă. De exemplu, cifrele estimate pentru 2024 indică pe ansamblul ultimilor 10 ani o creştere a productivităţii totale a factorilor de circa 19,5% în România, 18,1% în Polonia, 12,1% în Cehia şi 10,2% în Ungaria. Aceleaşi estimări arată însă, în cazul României (dar şi al Ungariei), că productivitatea totală a factorilor şi-a întrerupt tendinţa de creştere în ultimii doi ani (2023 şi 2024) şi că această situaţie s-ar putea prelungi în 2025 şi 2026 pe fondul unor şocuri suprapuse (empiric se poate observa faptul că şocurile puternice resimţite după izbucnirea crizei financiare din 2008-2009 au determinat o inversare temporară a trendului productivităţii totale a factorilor).

Interacţiunea dintre productivitate şi finanţele publice devine evidentă mai ales în perioadele de volatilitate economică. Un avans lent al productivităţii are efect nefavorabil asupra creşterii economice sustenabile, limitând baza de impozitare şi îngreunând capacitatea guvernului de a gestiona adecvat deficitul bugetar. În acelaşi timp, perioadele de creştere economică mai lentă sunt adesea însoţite de presiuni mai mari asupra cheltuielilor publice, situaţie firească ce rezultă din nevoia justificată a autorităţilor de a finanţa programe sociale menite să sprijine comunităţile vulnerabile.

Dinamica productivităţii la nivel naţional poate fi afectată de blocaje structurale precum o infrastructură inadecvată, rămâneri în urmă ale proceselor de digitalizare a activităţii, capacitate limitată de inovare tehnologică în cadrul firmelor autohtone şi niveluri de calificare a forţei de muncă inegale sau necorelate cu cerinţele de moment sau de viitor ale pieţei.

Pentru a aborda aceste probleme, politicile economice trebuie să acorde în egală măsură prioritate dezvoltării capitalului uman dar şi investiţiilor.

Productivitatea reprezintă un element cheie pentru dezvoltarea economică sustenabilă şi reprezintă un obiectiv fundamental pentru economiile emergente în curs de tranziţie către stadiul de economii avansate. Într-o perspectivă mai largă, atât din punct de vedere al factorilor determinanţi, cât şi a evoluţiei în timp, productivitatea poate privită ca valoare adăugată sau producţie realizată pe un anumit număr de ore muncite. Acest raport dat de valoarea adăugată pe unitatea de timp oferă o imagine detaliată despre cât de productivă este o economie pe termen lung. Privind însă pe un orizont scurt de timp, informaţia furnizată de raportul menţionat anterior cu privire la evoluţia productivităţii poate fi însă viciată de anumiţi factori ce influenţează elementele raportului.

Factorii la care se face referire anterior pot varia în funcţie de faza ciclului economic şi financiar, expansiune sau contracţie, respectiv în funcţie de gradul de dezvoltare al economiei. De exemplu, odată cu dezvoltarea economiei sau în faze de expansiune a ciclului economic, oamenii pot prefera să reducă eforturile alocate către muncă, în detrimentul unui venit adiţional. Sau, în condiţiile aceluiaşi scenariu, oamenii pot deveni selectivi cu activităţile pe care le prestează, unele dintre ele fiind preluate de cetăţeni care doresc să se integreze şi care acceptă să primească salarii mai mici, fenomen tot mai vizibil în economiile avansate din vestul Europei. Pe de altă parte, o creştere subită a costurilor vieţii, precum a fost episodul asociat puseului inflaţionist din 2023 ca urmare a războiului din Ucraina, poate aduce decizii de creştere a numărului de ore muncite, în contextul în care angajaţii doresc să-şi menţină sau să-şi îmbunătăţească standardul de viaţă. De altfel, evoluţia numărului de ore muncite în funcţie de evoluţia economică a născut o serie de dezbateri intense purtate de economişti de top cu influenţe remarcabile asupra gândirii economice, precum Finn Kydland, Edward Prescott, Jordi Galí, Michael Woodford, Larry Christiano sau Gita Gopinath printre alţii.

Unele studii de specialitate subliniază faptul că progresul tehnologic este unul din principalii factori ce explică diferenţele între ţări cu privire la dezvoltarea economică, fiind totodată şi un factor determinant pentru evoluţia creşterii economice. Altfel spus, progresul tehnologic reprezintă un multiplicator neutral, ce contribuie pozitiv la creşterea reală a PIB atunci când cei doi factori de producţie din economie, munca şi capitalul, nu semnalează schimbări, de aici şi conceptul de reziduu.

În cazul ţării noastre, pe un orizont mai larg de timp, cuprins între 1996 şi 2023, legătura dintre rata de creştere a progresului tehnologic (sau rata de creştere a productivităţii totale a factorilor) şi creşterea economică este una puternică, corelaţia fiind una de peste 80% (pe baza coeficientului standard de corelaţie Pearson).

Aderarea la Uniunea Europeană a întărit această legătură, astfel că, pentru orizontul 2007-2023, corelaţia între evoluţia progresului tehnologic şi cea a ratei de creştere economică este de peste 90% (de asemenea, pe baza coeficientului standard de corelaţie Pearson). Derularea unor analize specifice (pe baza unor regresii pe cuantile) subliniază faptul că evoluţia progresului tehnologic are efecte asimetrice asupra creşterii economice de-a lungul fazelor ciclurilor economice, având un impact semnificativ mai ridicat în cazul fazelor de creştere ridicată a economiei, decât în fazele de contracţie severă. Totodată, calculele realizate pe baza unui model de tip Real Business Cycle, (RBC), pentru o economie emergentă mică, deschisă şi cu potenţiale vulnerabilităţi la şocuri externe subliniază că o creştere a progresului tehnologic asociat muncii cu efecte permanente a avut un rol important pentru evoluţia ratei de creştere a economiei româneşti în perioada analizată.

O altă perspectivă în sensul celor investigate anterior este să privim direct la cauzalitatea existentă între rata de creştere a productivităţii (TFP) şi creşterea PIB. Mai exact, este analizat modul în care un impuls pozitiv asupra ratei de creştere a productivităţii (determinat de un şoc tehnologic neanticipat) impactează creşterea economică. În acest sens a fost folosit un model structural de vectori auto-regresivi, SVAR, iar răspunsurile celor două variabile la un şoc tehnologic au fost obţinute utilizând restricţii contemporane conform cărora şocurile non-tehnologice asupra creşterii economice nu afectează pe termen scurt productivitatea totală a factorilor. Această abordare este inspirată de viziunea lui Galí (1999), de separare a şocurilor tehnologice de cele non-tehnologice într-un model SVAR, fiind totodată în linie cu viziunea modelelor de tip Real Business Cycle, conform cărora progresul tehnologic este pe deplin exogen pe termen scurt. În figura de mai sus observăm faptul că, după un impact iniţial de 2,91 puncte procentuale, răspunsul cumulat al ratei de creştere a productivităţii este de 4,43 puncte procentuale pe un orizont de zece ani. Pe de altă parte, rata de creştere a PIB arată un răspuns iniţial de 2,51 puncte procentuale, în timp ce răspunsul cumulat pe orizontul investigat este de 4,24 puncte procentuale. După cum menţionam mai devreme, în literatura şi practica de specialitate, progresul tehnologic poate fi perceput drept un multiplicator neutral. În cazul de faţă, pe baza rezultatelor prezentate putem afirma că un impuls pozitiv asupra ratei de creştere a productivităţii se transmite iniţial într-o proporţie de 86% asupra evoluţiei ratei de creştere economică, iar efectul cumulat pe un orizont de timp de zece ani ajunge până la o proporţie de 96%. Această abordare a fost inspirată de viziunea lui Blanchard şi Perotti (2002), de calculare a multiplicatorilor fiscali într-un model SVAR.

Cadrul de politici trebuie să continue să favorizeze canalizarea investiţiilor publice şi private preponderent către sectoarele economiei generatoare de bunuri şi servicii tranzacţionabile ce pot produce mai multă valoare adăugată.

Totodată, trebuie să menţinem preocuparea faţă de domeniul educaţiei şi cercetării, cu accent pe consolidarea legăturilor dintre aceste domenii şi actorii economici (atât din domeniul public, cât şi privat), şi să consolidăm un mediu de funcţionare a start-up-urilor care să încurajeze activităţile în domenii inovatoare. Mai ales în contextul actual, este crucial să compensăm efectele restrictive asupra mediului de afaceri determinate de unele modificări ale condiţiilor fiscale prin îmbunătăţirea condiţiilor generale de desfăşurare a afacerilor: simplificări normative, aplicarea practicilor europene şi internaţionale de proporţionalitate în reglementare şi control, reducerea birocraţiei şi digitalizarea interacţiunii cu publicul a administraţiei centrale şi locale, consolidarea eticii şi competenţei personalului din serviciile publice etc. Inclusiv alocarea de resurse considerabile către investiţiile publice ar trebui să fie însoţită de un cadru de guvernanţă publică şi de reglementare transparent, suplu şi predictibil, care să faciliteze menţinerea unui mediu de afaceri favorabil pentru investiţiile private.

Investiţiile în resursa umană şi în capital necesită finanţare adecvată şi la costuri suportabile. Din această perspectivă, unul dintre avantajele strategice de care România încă dispune este capacitatea de a accesa în 2025 şi anii următori un volum semnificativ de fonduri europene.

În timp ce Cadrul Financiar Multianual al UE (CFM) rămâne o sursă consistentă de finanţare pentru proiectele de dezvoltare, România şi toate celelalte state membre beneficiază şi de instrumente suplimentare, precum Planul naţional de redresare şi rezilienţă - o parte a Facilităţii mai ample de redresare şi rezilienţă a UE. Acesta oferă un flux de finanţare substanţial, care ar trebui să fie valorificat în mod activ.

Într-o conjunctură în care finanţarea privată poate fi mai restrânsă din cauza turbulenţelor economice şi geo-politice globale şi regionale, accesarea resurselor de finanţare ieftină puse la dispoziţie de UE poate oferi un impuls esenţial, asigurând că ţara nu pierde timp crucial în realizarea reformelor necesare şi nu rămâne în urmă în raport cu competitorii săi din plan internaţional în privinţa adaptării la noile tendinţe şi tehnologii.

Prin atragerea şi utilizarea eficientă a resurselor puse la dispoziţie de Uniunea Europeană în condiţii mult mai bune decât cele accesibile pe pieţele financiare internaţionale, România poate finanţa o bună parte din iniţiativele necesare pentru recuperarea ritmului de creştere a productivităţii şi pentru extinderea ofertei interne de bunuri şi servicii competitive, facilitând reducerea deficitelor gemene şi ameliorarea ritmului raportului dintre datorie şi PIB.

Recenta pandemie de COVID-19 a reprezentat cea mai importantă provocare pentru economiile lumii de la Marea Criză Financiară din 2008-2009 şi până în prezent. Spre deosebire însă de alte crize financiare şi recesiuni economice observate în istorie, ce au fost provocate de obicei de dezechilibre interne, recenta criză pandemică a dictat într-o manieră exogenă evoluţia sectorului economic real şi a celui financiar. Restricţiile de mobilitate fără precedent, precum şi incertitudinea legată de situaţia sanitară au afectat semnificativ rezilienţa agenţilor economici, precum şi eforturile de redresare ale acestora faţă de impactul şocului iniţial.

În tot acest context turbulent şi cu un grad ridicat de incertitudine, la nivel european a fost adoptat pachetul de redresare economică Next Generation EU. Chiar dacă acest pachet istoric a fost lansat pe fondul crizei pandemice, Next Generation EU a fost gândit şi proiectat pentru a creşte rezilienţa economiilor europene faţă de potenţiale şocuri adverse, precum şi pentru a crea condiţii favorabile pentru o creştere economică sănătoasă. Programul Next Generation EU, în valoare de peste 700 miliarde de euro (cu o anvelopă maximă de 806,9 miliarde de euro), constă în granturi şi împrumuturi ce vor putea fi accesate pe perioada 2021-2026 de către economiile europene în baza Planurilor de Redresare şi Rezilienţă (PNRR).

Programul Next Generation EU este proiectat să contribuie la o creştere durabilă a economiilor europene prin orientarea de investiţii către piloni de bază precum transformarea digitală, tranziţia către o economie verde, creştere economică incluzivă, dezvoltarea infrastructurii de transport, coeziune socială şi teritorială sau creşterea educaţiei şi a calităţii serviciilor în domeniul sănătăţii.

Pentru a atinge aceste obiective, în cazul României sunt alocate în prezent 28,5 miliarde de euro, dintre care 13,6 miliarde de euro reprezintă granturi, iar restul de 14,9 miliarde de euro sunt împrumuturi. Împrumuturile pe care România le poate accesa prin PNRR au costuri semnificativ mai reduse faţă de cele aferente împrumuturilor din pieţele financiare. Pentru a atrage întreaga sumă alocată prin PNRR, România ar urma să depună opt cereri de plată. Până în prezent, ţara noastră a depus trei cereri de plată şi a primit aproximativ 9,4 miliarde de euro.

Fondurile atrase de România prin PNRR au efecte pozitive asupra creşterii economice, asupra PIB potenţial, a situaţiei balanţei de plăţi şi, nu în ultimul rând, asupra situaţiei fiscal-bugetare.

Un studiu recent realizat la nivelul Comisiei Europene subliniază faptul că implementarea până în 2026 a investiţiilor aferente alocărilor prin PNRR ar putea conduce la o creştere suplimentară a economiei româneşti de circa 3,51%. Această estimare a Comisiei Europene se referă la impactul direct al investiţiilor asupra creşterii economice. Însă dacă se iau în calcul şi efectele indirecte sau efectele de runda a doua, impactul asupra creşterii economice creşte de la 3,51 % la 3,75 %.

În afara impactului pe termen scurt menţionat anterior, investiţiile din PNRR ar putea avea efecte pozitive şi asupra perspectivelor economice pe termen lung, prin creşterea PIB potenţial. Astfel, investiţii fără precedent în domenii precum infrastructura de transport sau energie, unde economia ţării noastre înregistrează importante deficienţe structurale, ar putea conduce la o creştere a capacităţii generale de producţie.

De exemplu, autostrada Moldovei (A7) reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură de după 1989. Importanţa infrastructurii de transport pentru dezvoltarea unei economii este general acceptată, iar printre economişti se spune că acolo unde începe autostrada, începe şi bunăstarea. Autostrada Moldovei va conecta estul ţării cu tronsoane europene şi zone dezvoltate economic din vestul Europei, iar asta ar putea creşte interesul unor investitori străini sau locali pentru deschiderea unor puncte de lucru sau extinderea afacerilor în Moldova, la fel cum observăm că este cazul unor zone din vestul ţării precum Cluj, Oradea sau Timişoara.

Canalizarea mai multor investiţii către partea de est a ţării ar putea dezvolta semnificativ afacerile din judeţe precum Vaslui sau Botoşani, care sunt de altfel cele mai sărace din România, conform indicatorului PIB/capita (sursa datelor: Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză). Totodată, aceste judeţe au printre cele mai mari rate ale şomajului din România, conform INS. Nu în ultimul rând, ele sunt caracterizate de o rată ridicată de emigrare a forţei de lucru către economiile dezvoltate din vestul Europei. Punând la un loc toate aceste menţiuni, efectele implicite ar fi de reducere a şomajului, de creştere a veniturilor şi a nivelului de trai, de reducere a cheltuielilor publice cu ajutoarele de stat, precum şi conturarea unor noi stimulente pentru românii din străinătate care vor să se întoarcă acasă şi să fructifice experienţa acumulată în occident.

Leonardo Badea mai spune: "Să nu uităm că o parte importantă a grant-urilor primite prin PNRR finanţează obiective de investiţii publice extrem de necesare. În absenţa finanţărilor de la Uniune, am fi fost nevoiţi fie să întârziem (oare cât?) realizarea acestor obiective critice, fie să ne împrumutăm mai mult şi să plătim dobânzi mai mari decât o facem deja. Din această perspectivă a efectului favorabil al PNRR asupra gradului nostru de îndatorare publică, este important să luăm în calcul efectele pozitive ale investiţiilor astfel finanţate asupra creşterii economice, respectiv asupra percepţiei faţă de riscul suveran. Cu privire la cel de-al doilea aspect, rapoartele agenţiilor internaţionale de rating şi ale băncilor de investiţii subliniază rolul pozitiv al atragerii fondurilor din PNRR şi al implementării proiectelor aferente pentru îmbunătăţirea percepţiei faţă de riscul suveran, reducerea primelor de risc pentru obligaţiunile emise de România şi implicit a costului datoriei. Acesta se realizează pe două canale: i) ca urmare a semnalului că există o bună guvernanţă capabilă de implementare a unor reforme sustenabile şi ii) pe fondul efectului de detensionare a echilibrelor macroeconomice. De aceea, un grad ridicat de absorbţie a fondurilor europene exercită multiple efecte de reducere a presiunii pe datoria publică.

Nu este niciun secret că pentru o economie robustă este necesar ca multe variabile şi corelaţiile dintre ele să fie menţinute la niveluri adecvate. Productivitatea joacă un rol esenţial în ameliorarea situaţiei macroeconomice, fiind un factor determinant pentru creşterea economică sustenabilă şi competitivitatea externă. Investiţiile în creşterea productivităţii sunt esenţiale, iar finanţarea acestora prin programe europene reprezintă o oportunitate pe care trebuie să o valorificăm cât mai bine. Totodată, parafrazându-l pe Peter Drucker, eficienţa înseamnă a face mai bine ceea ce se face deja, iar în acest sens simplificarea normelor, reducerea birocraţiei şi digitalizarea sunt paşi cruciali pentru a susţine potenţialul investiţiilor, asigurând un mediu atractiv, competitiv şi prosper pentru muncă şi afaceri."