Liberalii îşi fac seppuku colectiv. Cu unghia în gât

Jocurile, în linii mari, par făcute. Dar nu sunt. Totul se poate prăbuşi ca un castel de nisip. Respectiv construcţia pusă la cale de cei trei preşedinţi de partide ai coaliţiei şi care merge cu viteză accelerată de la vârf spre baza piramidei puterii. Iar frustrările nu au întârziat să se manifeste. Cei mai-cei mai sunt liberalii. Să încercăm împreună să aflăm ce va urma.

Ludovic Orban, adică fostul Orban cel Bun, fostul premier doi şi jumătate a primit un aşa-zis mandat flexibil de negociere. Oferit cu generozitate, cu o mare doză de naivitate, ca să nu-i spun de prostie, din partea conducerii colective PNL. În unanimitate. Cu o singură excepţie. Acest mandat flexibil i-a permis să negocieze în numele partidului fie asumarea de către el însuşi a poziţiei de premier, fie adjudecarea, tot de către el însuşi, a funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor. În orice formulă, premierul trebuia dat de PNL. La fel, conducerea Camerei Deputaţilor. Nimeni nu şi-a imaginat dintre colegii săi de partid că Ludovic Orban poate să joace poker politic atât de prost. Şi că, în ciuda locului doi obţinut în alegeri, după PSD, la masa tratativelor PNL va ceda această poziţie în favoarea altor două partide.

Concret, fără a intra acum în toate amănuntele pe care, şocată, întreaga presă le prezintă, PNL ar urma să obţină pentru catastrofa numită Florin Cîţu poziţia de premier, iar pentru catastrofa-catastrofelor, purtând numele lui Ludovic Orban, şefia Camerei Deputaţilor. Şi nicio poziţie de viceprim-ministru. În ceea ce priveşte ministerele, trei ministere cheie sunt adjudecate din capul locului şi implacabil de către Klaus Iohannis. Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul de Interne. Decizia numirilor la vârf în aceste domenii cheie de maximă importanţă în ceea ce priveşte direcţia politică în care urmează să se îndrepte România este apanajul preşedintelui. Celelalte ministere cheie au fost deja împărţite între partenerii politici ai PNL. Între USR şi UDMR. Cu ciurda de secretari de stat cu tot. Iar astăzi se bat ultimele cuie în sicriu. Se împart poziţiile în baza aceluiaşi algoritm de prefecţi, de şefi ai deconcertatelor, de locuri care revin fiecărui partid în consiliile de administraţie ale marilor societăţi comerciale în care mai există şi capital al statului. Cum de s-a ajuns în această situaţie?

S-a ajuns în baza unui calcul politic greşit. Este adevărat că, în principiu, cea mai relevantă poziţie în Legislativ este în realitate nu cea de preşedinte a Senatului, cunoscut şi sub numele de Cameră Superioară, ci cea de preşedinte al Camerei Deputaţilor, formal Camera Inferioară. Preşedintele Camerei Deputaţilor este cel care face şi desface lucrurile cele mai importante din Parlamentul României. Dar, atenţie, cu o singură condiţie. Să deţină acolo o majoritate. Să aibă pârghiile necesare pentru a nu permite ca în Camera Deputaţilor să se poată crea alte majorităţi, aşa-numitele majorităţi ad-hoc, care pot da toate calculele peste cap. Această coaliţie, aşa cum a pornit la drum, aşa cum va funcţiona, nu este o coaliţie suficient de stabilă pentru ca în Camera Deputaţilor preşedintele acesteia să-şi poată exercita la maximum puterea teoretică pe care o are. În realitate, procesul legislativ va trebui să fie permanent negociat, iar şansele liberalilor de a-şi impune punctul de vedere scad exponenţial. De ce scad? Pentru că, din această perspectivă, esenţial este accesul la resursele statului. Din capul locului, aşa cum s-au împărţit funcţiile ministeriale, liberalii s-au plasat în minoritate. Parlamentarii lor, care depind în mare măsură de resursele şi de aranjamentele locale, vor fi în cele mai multe locuri surclasaţi de către parlamentarii USR şi UDMR, care vor avea în spate halca cea mai mare sub aspect financiar a Executivului. Pornind de la aceste interese legitime sau ilegitime, care vor fi sau nu satisfăcute, după caz, liberalii vor fi învinşi la vot în Camera Deputaţilor de către parteneri care, conjunctural, se vor alia şi cu reprezentanţii PSD şi AUR. Dar acesta este abia începutul unui scenariu de film horror.

Problema problemelor este că nici PNL nu mai acţionează în acest moment în mod unitar. Nici la nivelul conducerii partidului, şi nici în ceea ce-i priveşte pe senatori şi deputaţi. Care şi ei fac parte din conducerea lărgită a PNL. Aceştia sunt profund nemulţumiţi de rezultatul obţinut în baza mandatului flexibil pe care i l-au încredinţat lui Ludovic Orban. Au încercat chiar o convocare a conducerii, pentru a-i da acestuia deciziile peste cap. Pentru moment, fără vreun rezultat. Pentru că, în definitiv, chiar ei sunt cei care i-au pus, cu o rară inconştienţă, în mână pâinea şi cuţitul. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că lucrurile s-au liniştit. Vulcanul stă în continuare să erupă. Se poate întâmpla acum. Dar mai degrabă ceva mai târziu. Când intensitatea acestuia va fi mult mai mare. Când mai târziu? Păi cu ocazia votului din Parlament pentru şefia Camerei Deputaţilor. Din ce în ce mai mulţi liberali aleşi în Camera Inferioară a Parlamentului sunt decişi să nu voteze pentru Ludovic Orban. Aceste voturi contra sau abţineri se vor adăuga celor ale PSD şi AUR. Şi este posibil ca, după ce a sacrificat literalmente partidul, batjocorind în definitiv şi voinţa alegătorilor, numai şi numai pentru a dobândi preşedinţia Camerei Deputaţilor, Ludovic Orban să sufere un eşec ruşinos peste câteva zile.

Să admitem că nu se va întâmpla aşa. Să admitem că biciul şi zăhărelul vor mai funcţiona. Şi că Orban va ajunge totuşi la şefia Camerei Deputaţilor. Şi ce dacă va ajunge? Observând că le sunt trădate în continuare interesele legitime sau ilegitime, deputaţii se pot suci oricând pe parcurs. Şi o vor face fie nevotând legile propuse de Orban, fie debarcându-l cu voturile opoziţiei pe acesta de la şefia Camerei Deputaţilor. Poziţie în care ar putea să ajungă fie un liberal, fie un non-liberal. În ambele situaţii însă, decesul politic al lui Ludovic Orban va fi certificat. Fără poziţia de premier şi fără şefia Camerei Deputaţilor, Ludovic Orban nu mai poate rămâne la conducerea partidului. Va fi debarcat. Colegii săi vor face ceea ce trebuia să facă el însuşi. Atunci când a devenit primul preşedinte din istoria partidului care nu a demisionat în urma unui eşec în alegeri.

Dar adevărata bombă stă însă pregătită în arsenal. În arsenalul prezidenţial. Pentru că efectul revoltei reale care există în interiorul PNL poate fi şi acela ca întreaga construcţie a coaliţiei să fie aruncată în aer. Ca şandramaua să primească un brânci suficient de puternic şi coordonat atât din interiorul PNL, cât şi din direcţia instituţiei prezidenţiale. Iar Florin Cîţu să nu primească voturile necesare pentru investirea sa.

Iar atunci cărţile vor fi reaşezate în aşa fel încât generalul de armată aflat în rezervă strategică, Nicolae Ciucă, care este indiscutabil candidatul preşedintelui, să fie desemnat candidat de premier şi, cu o bună regie în spate, să facă noi negocieri, noi jocuri şi o altfel de alcătuire guvernamentală. Pentru moment, Ciucă pare a fi o fata morgana. Pentru că, pentru moment, liberalii încă se mai gândesc că interesele lor legitime sau nelegitime vor fi totuşi mai bine onorate de Cîţu şi de Orban, decât de Ciucă şi de Barna. Până una alta însă, ei au toate motivele să-şi facă seppuku.