Licitaţii şi anticipaţii

M-am scos! Aşa ar putea spune pictorul Emil Ciocoiu despre cea mai recentă realizare personală în domeniul pieţei de artă. Între două expoziţii de prestigiu, una în Germania, alta în Italia, pictorul român trecut în lista, destul de scurtă, a personalităţilor oraşului Aachen, vine la Bucureşti cu o simeză de septembrie natal şi de dor de Enescu şi se delectează descoperind jargoul româ-nesc. Şi acest cuvînt, născut pe loc, este unul de jargou, format din contopirea termenilor jargon şi argou. Aşadar, m-am scos cu o cină la un restaurant de ţinută, probabil romantică şi pentru doi, obţinută pe spinarea acestei rubrici şi a venerabilei sale vîrste de 15 ani.

Despre ce este vorba? La conferinţa de presă de prezentare a licitaţiilor România regală şi a celei de impresionism şi post-impresionism ale casei Artmark, Manuela Plăpcianu, proprietar şi manager al gazdelor a reluat o provocare despre care am mai povestit. Jurnaliştilor prezenţi le-au fost prezentate 5 picturi ce urmau să intre în licitaţia de Opera Naţională, cu intervalele respective de estimare şi aşa-numita productivitate a autorului, calculată de Artmark, şi se cerea să ghicim sau să calculăm ştiinţific cu cît se va vinde respectiva lucrare în licitaţie. Singurul element de siguranţă într-o astfel de întreprindere este catalogul de cote dar România nu are aşa ceva şi nici condiţii pentru al alcătui, dată fiind sărăcia tranzacţiilor şi a peisajului şi a timpului de acţiune redus. Indexul Artmark nu este un catalog de cote, cel puţin din cauza prezentării, cotele fiind cifre absolute iar indexul, relative. Nu este prima ci a doua oară cînd ni se propune un astfel de joc şi l-am salutat de prima dată, neştiind că îmi va da să mănânc. Este un joc care mobilizea-ză cunoştiinţe de artă şi de piaţă de artă, te ţine în priză, se lucrează cu cifre concrete şi publice. Poate fi încercat acasă, fără probleme, chiar se recomandă aşa ceva. Se pot face şi pariuri, cu tovarăşul de viaţă sau în forma organizată, la casele de pariuri. Oricum, recomandam acest exerciţiu capabil de mari delicii, poate chiar mai mari decît achiziţia şi posesia. Iei oferta, o studiezi, te minunezi, şi treci pe o listă preţurile la care crezi că se vor vinde. Eşti avantajat de faptul că, numai ei ştiu cum, Artmarkul vinde cam tot ce oferă, astfel că varianta cu "zero euro" e foarte puţin probabilă.

Provocarea de la conferinţa de presă Artmark s-a referit la 5 picturi: "Case din Via Ripetta", lucrare de tip clasic şi de tinereţe de Lucian Grigorescu, estimată între 4 şi 8 mii de euro, vîndută cu 7 mii, "Scenă japoneză", tempera de acum o sută de ani, cînd autorul, Samuel Mutzner, colinda prin Ţara Soarelui Răsare, estimată la 12 - 22 de mii de euro şi vîndută cu 20.000 euro, Faleza Veneţiei, dinspre Piaţa San Marco, lucrare cam fără respiraţie semnată Nicolae Dărăscu, estimată la 25 40 de euro şi vîndută cu 36.000 euro, un viguros, inclusiv cromatic, "Pod peste Rhone" de Constantin Isachie Popescu, apreciat la 2,5-4 mii de euro vîndut, timid, cu 3.750 euro şi un Grigorescu, unul dintre cei trei, "Întoarcerea de la târg", de 120-220 mii şi vândut cu 210.000 de euro. Desigur, întîmplarea şi neprevăzutul sînt la ei acasă, în astfel de întreprinderi, priceperea şi experienţa fiind totuşi o bază solidă. Mai mulţi au fost foarte aproape de vreun preţ sau altul, dar nimeni nu a picat exact pe cel ieşit de sub ciocănel. A câştigat, pînă la urmă, cel care a fost cel mai aproape de preţul total reuşit pentru cele 5 picturi aduse în atenţie, adică 276.750 de euro. Eu am crezut că Lucian Grigorescu se va vinde cu 10 mii de euro, faţă de 7 cît s-a întîmplat în realitate, că scena japoneză va pleca pentru 25 de mii, fiind o victimă clară a pasiunii mele niponiste, şi ea s-a vîndut cu 20 de mii de euro, am anticipat că pe Dărăscu se va da 40 de mii şi s-a oprit la 36 iar pe Isachie Popescu am bănuit un 5 mii, de asemenea subiectiv, dar el a primit doar 3,750 de mii, în intervalul de estimare. Cel mai tare am fost în materie de Grigorescu, Nicolae, de această dată, pentru care am citit în stele 200 de mii de euro iar realitatea a stabilit 210 mii. Finalul este de-a dreptul apoteotic, şi te face să crezi că la nivel divin s-au făcut eforturi pentru a ajunge la cele 280 de mii anticipate, cumulativ, de mine dar nu s-a reuşit decît 276,750 mii de euro.

În licitaţie au fost trei Nicolae Grigorescu, şi mai mulţi Lucian. Mai tare decît scena cu car cu boi a fost un ciobănaş în decubit dorsal, adică întins pe o parte, în iarbă, cum era o fată din alţi ani ai vînzării de artă de la noi, dacă vă amintiţi. Cîntărit la cel mult 200 de mii, a fost dat cu 250 de mii, un preţ de care m-aş fi apropiat, dar venind de jos.

Dar ce aş mai fi zis, dacă ar fi fost să ne extindem la întreaga ofertă a licitaţiei Artmark de impresionism şi post-impresionism? M-aş fi aşteptat la vreo 10 mii pentru prima piesă din vînzare, o scenă bine sus-ţinută vizual, de Samuel Mutzner, apreciată la 6-9 mii şi vîndută cu 6,5 mii. Faină de tot "Case pe Valea Siretului" de Adam Bălţatu dar mă aşteptam să se dea 3 şi nu 5,5 mii pe ea. Cineva a văzut şi i-a plăcut. O mică minunăţie a fost "Ţărăncuţă cu fuior coborînd spre casă", cu un pedigree ucigător, colecţia Proca, apoi Groza, sustrasă prin înlocuire din casa memorială a acestuia, vedetă TV, apoi regăsită şi iute vîndută. A fost vîndută cu 105 mii, deşi estimarea maximă era de 120 de mii. Jurnalistul din mine se aştepta la mai mult, dacă o astfel de poves-te, adevărată, nu mai contează atunci cum se mai fac banii la noi? Poate tocmai această viaţă tumultoasă i-a speriat pe doritori care vor mai multă linişte, mai ales pe vremuri incerte şi e criză.

"Plimbare prin pădurea Sinaiei" de Vermont a "beneficiat" de o estimare mică dar ea a fost corectată corespunzător, plecînd la 6,5 mii, cam cît aş fi apreciat şi eu. Un alt Mutzner, de Germania, dinainte de Japonia, s-a vîndut şi el cu 9 mii, în intervalul de estimare, dar mai jos decît pe sus, unde ar fi meritat şi l-aş fi pus. Mai exact, pe la 12 mii. Şi de Mutzner şi de Vermont au fost mai multe oferte care au ţinut cota jos, trebuind să împartă o masă constantă de admiratori-cumpărători. Dar nu m-aş fi aşteptat de la Steriadi, altfel o piesă bună, din 1922, să plece cu 20 de mii, maximul de estimare fiind de 18 mii. Şi aşa mai departe, cu gînduri şi îndoieli personale, de peste 100 de ori, cîte una pentru fiecare ofertă.

Efortul de a nota rezultatele nu este deloc de sprijinit de conducătorul licitaţiei care nu repetă preţul de adjudecare, trebuie să cauţi afişajul cu înfrigurare, pînă nu dis-pare. Rimele sînt, desigur, în-tîmplătoare, nefiind nicio urmă de poezie în această supărare. Totul dispare, din motiv de repetare a cuvîntului "paletă", preferat lui "număr" din motive necunoscute. Oricum, ceva a pluti în aer devreme ce numita conducătoare a licitaţiei pare a se fi distrat de minune, era să dea Petraşcu cu 700 de euro în loc de 7 mii, iar la sfîrşit a apos-trofat publicul, declarîndu-şi totuşi speranţa că acest se va corectă şi vor fi mai veseli la următoarea licitaţie, "că sunteţi cam trişti". Gaudeamus igitur!