Locul Turciei nu este în Uniunea Europeană

Asistentul de la benzinărie vorbea mult, dar nu înţelegeam nimic. Chiar şi într-o zonă turistică găseşti foarte puţini angajaţi care înţeleg, cât de cât, limba engleză. Este deprimant să vezi oameni tineri, care lucrează în magazine moderne sau în hoteluri noi şi care nu ştiu decât limba locului. Te întrebi ce au făcut în timpul şcolii. "Turcia Educată", probabil.

Să revenim la omul nostru. Nu înţelegeam ce spune, dar pricepeam că situaţia este complicată. Eram acolo doar pentru a face plinul la maşină. Peste tot este simplu, dar în Turcia este complicat. Iţi dă un bon, te duci cu el la casă, plăteşti, acolo îţi dau două bonuri, te întorci cu ele la om, el le ia şi îşi dă altul în locul lor. Sau ceva de genul acesta.

Ţara pare într-o stare de dezorganizare cronică. Pe lângă Turcia, România pare un model de organizare prusacă. La graniţă treci prin diferite filtre, pe la diferiţi funcţionari. Nu întotdeauna este clar cu ce scop. Taxa de autostradă se plăteşte cu o aplicaţie în care turiştii nu se pot înregistra pentru că îţi cere un cod numeric turcesc. Instrucţiunile se bat cap în cap pe diverse pagini de internet oficiale.

A fi şofer în Turcia este un pariu riscant. Nicăieri nu am văzut atâţia şoferi neatenţi, distraţi sau care pur şi simplu ignoră că mai există alţii pe drum - nici în Albania, nici în Africa de Sud, nici în Qatar. Nici măcar în Bucureşti - ceea ce spune ceva. Comportamentul multora în sensul giratoriu este vecin cu crima. În Turcia, deşi se pare că legea spune altceva, majoritatea şoferilor cred că maşina din interiorul sensului giratoriu trebuie să dea prioritate traficului care intră. Rezultatele vi le puteţi imagina.

Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu am nimic cu turcii. Dimpotrivă. Am găsit acolo mulţi oameni de treabă. Cu copiii, turcii sunt deosebit de amabili. Am intrat în magazine, era cald, mi-au adus o sticlă de apă rece. Sunt un neam muncitor, iar ţara s-a dezvoltat mult în ultimele decenii. Am văzut acolo autostrăzi care fac de ruşine unele state occidentale.

Problema, în Turcia, nu este omul simplu, ci guvernarea. De circa douăzeci de ani ţara a încăput pe pâna unui autocrat fără scrupule. Peste tot vezi steaguri, statui cu tot felul de eroi, reali sau imaginaţi, panouri cu sloganuri naţionaliste sau cu figura dictatorului. Dai peste "camere de rugăciune" islamice la shopping-mall, la benzinărie, te-miri-unde.

Ar fi fost nimerit, cred, ca între atâtea statui să găsesc şi ceva despre genocidul armenilor, din 1915-1917, pe care Turcia însă nu îl recunoaşte. Sau despre distrugerea comunităţii greceşti din Asia Mică. Smirna era un important oraş, locuit mai ales de greci şi de armeni. În Septembrie 1922, după ce trupele turceşti au ocupat oraşul, a izbucnit un incendiu. Zeci de mii de oameni au murit. Acum Izmir este un oraş turcesc, cu bazar şi cu toate cele.

Sunt multe lucruri de văzut în actuala Turcie. Acolo a fost unul dintre marile centre ale civilizaţiei. Necazul, pentru actualul regim, că cetăţi splendide precum Pergamon sau Efes au fost greceşti. Textele cu explicaţii istorice sunt concise. Nu e cazul ca cineva să se întrebe unde s-au evaporat acei oameni.

Phocaea era un orăşel de pe coastă, aproape de Izmir. Astăzi turiştii îl cunosc ca staţiunea Foça. În vara anului 1914, trupe paramilitare turceşti au atacat populaţia din zonă. Sute de oameni au fost ucişi. Mii de oameni au fugit, fără să se mai întoarcă. Phocea a devenit pentru o vreme un oraş-fantomă.

Iarăşi, aş vrea să fiu clar. Nu cred că actualelor generaţii trebuie să le reproşăm păcatele strămoşilor lor. Dar măcar adevărul istoric trebuie să fie cunoscut. Însă în Turcia parlamentul a adoptat o lege care interzice folosirea termenului "genocid" cu privire la armeni.

În aceste condiţii, ce minte a fost aceea care a lansat ideea aderării Turciei la Uniunea Europeană? Să recapitulăm doar câteva dintre ultragiile recente comise de regimul de la Ankara. Ocuparea ilegală a Ciprului de Nord. Sprijin pentru teroriştii Hamas. Intimidarea partidelor de opoziţie. Sprijin pentru Rusia în eludarea sancţiunilor internaţionale.

Unii se vor întreba ce ne interesează pe noi Turcia. Nu avem suficiente pe cap? Mă tem însă că ne interesează direct. De la Marcel Ciolacu la Klaus Iohannis oficialii români se întrec în a spune că "România susţine aderarea Turciei la Uniunea Europeană". Ei ştiu ceva. Aderarea unei dictaturi naţionaliste ar dilua influenţa democraţiilor occidentale în UE.

Adică exact ceea ce doreşte clasa politică din România. Dezvoltare fără democraţie. Agitaţie naţionalistă. Sistemul de educaţie pulbere. Presă controlată. Iată de ce mulţi politicieni români spun că admiră Turcia. Ceea ce vor să spună este că ei recunosc în regimul de la Ankara un model. Îl ţineţi minte pe Victor Ponta? Cel care dorea să facă o moschee-gigant în zona Pieţei Presei Libere din Capitală?

După ce au ratat momentul aderării la Uniunea Europeană (vezi eşecul mecanismului MCV, printre altele), elitele politice din România au căutat aliaţi pentru ceea ce este, în esenţă, proiectul de blocare sau inversare a reformelor cerute de democraţiile occidentale. De aici prietenia cu autocratul Orban al Ungarei sau laudele aduse regimului de la Pekin. Şi declaraţiile tip fumigenă despre sprijinul acordat Turciei la o aderare care nu este pe agenda nimănui.