Logica mare din spatele logicii mici

Al doilea terorist al ţării, complicele primului şi singurului terorist înfundat de multele noastre servicii în 25 de ani, a fost adus să suporte rigorile regii şi traumele sistemului penitenciar românesc. Un produs care depăşeşte stadiul de prototip îşi scade costurile odată intrat în producţia de serie. Dacă în România un unic terorist întemniţat reprezenta, practic, singura realizare palpabilă a unui aparat întreţinut cu costuri uriaşe, doi înseamnă dublarea productivităţii şi scăderea la jumătate a preţului de cost per exemplar.

Mohammad Munaf, recidiva împlinirii vigilenţei instituţionalizate, a sosit în patrie joi după-amiază. "În patrie" e un termen impropriu, dacă stau să mă gândesc că Munaf nu e român. E cetăţean irakian, cetăţean american, dar cetăţean român nu e. Cetăţeanul german care şi-a asumat cu modestie moderată importul este în schimb şi cetăţean român. Un cetăţean în declin de popularitate printre concetăţeni, printre cei români, evident, cei germani privindu-l cu egală nepăsare, nealterabilă în timp.

Klaus Iohannis a semnat un comunicat care raporta naţiunii capturarea lui Munaf. Nu serviciile, nu poliţia, nu parchetele, nu Ministerul Justiţiei. Asta înseamnă adevărată asumare. Asumarea unei victorii, e drept, dar şi asumarea unor necunoscute consecinţe ulterioare.

Mohammad Munaf este cetăţean american. Americanii au obiceiul străvechi şi bine conservat al ocrotirii propriilor cetăţeni. Munaf este musulman, iar americanii musulmani reprezintă o categorie distinctă, foarte valoroasă şi privilegiată în politica de imagine a unui stat activ şi plenar implicat în demonizarea Islamului pe mai multe meridiane şi paralele.

America ar trebui să aibă o reacţie, politic vorbind... Un cetăţean american, condamnat la moarte de prima instanţă în Irak, dar care, exercitând o cale de atac printr-un avocat american, a reuşit să-şi dovedească nevinovăţia, este ridicat cu forţa de un stat aliat al SUA şi dus în închisorile acelui stat ca să ispăşească o pedeapsă. Statul l-a pedepsit pe Munaf pentru o faptă pentru care alt stat l-a achitat. Americanii s-au arătat mulţumiţi de inocenţa dovedită în Irak de Munaf şi apărătorul său. Se vor arăta mulţumiţi şi de consecinţele vinovăţiei dovedite ale aceluiaşi Munaf, în aceeaşi speţă, dar în altă ţară?

Munaf e în România. Justiţia exultă. Opinia publică e satisfăcută: vom afla adevărul! Dar cum, că Munaf nu poate în mod normal să spună nici adevăruri, nici neadevăruri? El nu a fost adus în faţa justiţiei, în faţa anchetatorilor, în mediul propice comunicării. El este condamnat definitiv şi a fost adus să ispăşească o pedeapsă. Va sta o vreme într-un arest provizoriu, apoi va fi mutat într-un penitenciar, va petrece timpul regulamentar în carantină, după aceea, o comisie condusă de directorul închisorii va stabili în ce regim de detenţie va fi încadrat şi va sfîrşi prin a petrece ani buni într-o incintă cu mai multe sau mai puţine zăvoare.

Ca Munaf să poată spună adevăruri sau neadevăruri în faţa unei instanţe, el ar trebui să ajungă acolo, ceea ce ordinar nu e posibil. Dar extraordinar este. Aceasta s-ar putea realiza printr-o revizuire cerută de el sau de un recurs în interesul legii declarat de un procuror. Poate la presiunea exercitată de misiunea americană dacă urmăm logica practicii apărării cetăţenilor americani pedepsiţi pe drept sau pe nedrept de justiţia unor state străine.

Dacă americanii vor să-l ajute pe Munaf, el va ajunge să vorbească în apărarea sa. De acţiune va beneficia şi complicele său Hayssam Omar, notoriul duşman al fostului preşedinte, Traian Băsescu. Dacă Hayssam Omar va profita, atunci Mohammad Yassin va avea de suferit. Yassin trece în mod public drept prieten şi aliat al aceluiaşi Traian Băsescu. Care Traian Băsescu are o solidă reputaţie de susţinător şi susţinut al intereselor americane.

Klaus Iohannis pare a fi un susţinător şi susţinut al cauzei europene şi implicit al Statului German. Ca un Hohenzollern al secolului XXI, el are un nume numai potrivit pentru un asemenea rol. De la Ferdinand de Saussure ştim că numele e important, el reprezintă denotantul care, împreună cu denotatul şi cu chiar legătură dintre ele, dă măsura exactă a sensului.

Ca să mă exprim vulgar, omul nemţilor îl sapă pe omul americanilor...

Noi avem nevoie şi de nemţi, şi de americani. De primii ne leagă daraverile cu Uniunea Europeană, Spaţiul euro şi iminentul, peren actualul Schengen. De americani ne leagă NATO, parteneriatele strategice, Deveselu şi, în general, buna relaţie cu stăpânul suprem, care nu poate strica nimănui.

Munaf poate fi abandonat de americani sau ajutat, în spiritul tradiţiei. Ajutat, el va lovi în Yassin, care va fi abandonat de Băsescu sau ajutat.

Ajutat, el va lovi în Munaf, care va diminua pe cale de consecinţă proaspăta realizare a lui Iohannis.

Abandonat, el va da în Băsescu.

Băsescu va da în Hayssam, ceea ce va reprezenta o lovitură pentru Munaf, cel ajutat de americani, americanii care îl ajută pe Băsescu.

Se anunţă un adevărat război! În ultimul conflict major dintre nemţi şi americani, România a intrat în evenimente într-o tabără, apoi a trecut în cealaltă, cea învingătoare, a câştigat glorios şi a plătit datorii de război.