Lucruri fără preţ

În societăţile primitive din pădurile din Papua Noua-Guinee există un obicei. Sătenii cresc purcei, o rasă mică şi ce­nuşie. Acolo, purcelul e un fel de monedă. Vrei să te însori: atâţia purcei. Vrei să te accepte lumea ca şef? Mulţi, foarte mulţi purcei. Ai dat în cap cuiva şi vrei ca rudele aceluia să te ierte? Trebuie să dai un număr precis de purcei. Totul are un preţ. În purcei.

Mi-am adus aminte de relatările antropologilor atunci când meşterul-electrician a dat să plece, zilele trecute. Problema era o banală siguranţă, situată însă într-un loc neaşteptat. Omul şi-a făcut treaba, aşa încât l-am întrebat cât face. "Cât ziceţi!" - mi-a răspuns. A plecat cu 30 de RON. O fi mult? O fi puţin? N-am nici cea mai mică idee.

Adesea, lucrurile comune sunt cel mai greu de explicat. Şi de sesizat. Ne lovim de ele mereu, încât nu le mai dăm atenţie. Mă întreba, recent, un australian care vrea sa facă cercetări în România cât l-ar costa pe oră un student care să-l asiste căutând materiale la bibliotecă. Habar nu am! Trebuie să repar nişte ţevi prin casă. Au venit doi meşteri şi au avut opinii extrem de diferite despre cât ar trebui să scot din buzunar. Unui amic, zugravul i-a spus că trebuie să cumpere mai multe cutii cu vopsea. Noroc că a sunat înainte să plece către magazin. Cu vopseaua aceea putea vopsi un transatlantic, nu patru pereţi şi două ferestre.

La noi, în principiu, preţul a orice poate deveni nesigur. Exemplele de mai sus ne pot da impresia că doar serviciile rare pot avea preţ incert. De fapt, practic orice ajunge în această situaţie, pentru că la costurile "oficiale" se mai adaugă un supliment, o "atenţie". Ai cumpărat timbru fiscal şi ai făcut copie legalizată? Nu-i nimic, mai adaugi şi o "atenţie" pentru doamna de la Primărie. Ai plătit analizele? Mai pui ceva într-un pachet şi îl dai doctorului. Uneori, plăţile suplimentare sunt pentru costuri ascunse. Ai cumpărat ceva din piaţă? Un sfert arunci acasă, când vezi mai de-aproape ce ţi s-a pus în plasă.

Starea aceasta de fapt e foarte diferită de ceea ce se întâmplă într-o societate capitalistă. Acolo ştii ce iei şi realizezi cât costă. Să cumperi la un preţ pe care vânzătorul îl inventează pe loc, în faţa ta, e de negândit. Iar exemplul cu sătenii din Noua Guinee ne arată că nici în comunităţile tradiţonale lucrurile nu stau altfel. Atâţia purcei. Preţul corect.

Incertitudinea extremă asupra cos­turilor caracterizează un singur regim recent şi modern: comunismul. Una dintre cele mai inventive lucrări asupra mersului economiei şi societăţii socialiste din România este cartea lui Pavel Câmpeanu, Coada pentru hrană: un mod de viaţă (1994). Din păcate, una dintre cele mai ignorate. În analiza lui Câmpeanu, regimul socialist e marcat nu de ordine, oricât de represivă, ci mai cu seamă de dezordine, de anarhie.

Iată, de pildă, sistemul preţurilor. Marxiştii susţineau teoria valorii-muncă. Un obiect sau un serviciu cuprindea X ore de muncă "socialmente necesară". În principiu, aces­ta ar fi trebuit să funcţioneze ca mecanism de formare a preţurilor. Dar penuria schimba complet datele problemei. La orele acelea se adăugau orele, în număr aleator, petrecute la coadă.

Astfel, fiecare lucru avea, în final, un preţ aleator. Fenomenul cozii făcea ca acest preţ să varieze, bizar, de la un minim (preţul nominal, în condiţiile, rare, în care găseai ceea ce iţi trebuia, fără să stai la coadă), la paguba pură (când produsul se termina înainte să ajungi "în faţă").

Evident că într-un asemenea sistem capacitatea de predicţie raţională este sever limitată. Cu timpul, comportamentul economic al oamenilor devine absurd, imposibil, ridicol. Efectele acestor constrângeri le vedem şi astăzi, în haosul din jurul nostru.

Iată unul dintre aceste efecte: dezvoltarea unei "culturi a neatenţiei". Pentru că agenţii economici şi sociali de multe ori îşi extrag profitul din "atenţii", acest lucru presupune o artă a neatenţiei, atent cultivată şi transmisă. Poliţişti care dorm în maşină până când le "pică" ceva, funcţionari care îşi pierd dosarele până când primesc "darul" sau meşteri sfătoşi, care stau şi dizertează cu privire la marile probleme metafizice în vreme ce tu trebuie să le ţii scara.

De unde au apărut aceştia? La această întrebare răspunsul îl pot da doar antropologii. Istoriceşte, o parte dintre români au trăit izolaţi. Fenomenul s-a numit "fuga de drum". Sate întregi se retrăgeau, pentru a nu ajunge în calea năvălitorului şi a zapciului. După război, sătenii au început, unul câte unul, să vină cu marfă la marginea drumului, acolo unde opresc orăşenii, reprezentanţii unei culturi exacte şi străine. Ori au coborât la oraş, unde fotografiile de epocă ne arată olteni cu cobiliţa sau cu mielul în spinare. Stilul lor de a interacţiona cu aceşti străini s-a perpetuat până azi, fiind perfecţionat de comunism. Îi măsurau din priviri, să vadă cam cât puteau să "scoată" de la "filfizoni". Ce altceva fac acum meşterii noştri politici şi ai afacerilor?