Lupta cu entropia

Folosită prima dată în 1865 de Clausius în explicarea dinamicii proceselor termice, închisă un deceniu mai tîrziu de Boltzmann într-o concisă formulă matematică, ce-i ţine loc de epitaf pe piatra funerară a cimitirului central din Viena, redefinită de Shannon în 1948 ca măsură generală a incertitudinii, în a sa teorie matematică a comunicării, entropia este legea cu care sîntem osîndiţi să ne luptăm, în ciuda faptului că, datorită celor trei minţi geniale, azi ştim: victoria ei este inexorabilă. Parabola lui Sisif este povestea scrisă literar a acestei noţiuni.

De ea ne aducem aminte doar cînd un uriaş val maritim distruge viaţa cîtorva sute de mii de oameni, un cutremur de 7,6 grade pe scara Richter face într-o zi cam tot atîtea victime cît un război local şi aruncă sub cerul liber 2 milioane de oameni, cînd un oraş cum a fost cazul Kobe este trimis în ruine în doar cîteva minute, cînd un vulcan aruncă suficientă cenuşă în ceruri ca să acopere soarele Australiei pentru cîteva zile.

Sedentarismul comunităţilor umane ne-a modelat gîndirea inerţial. Evenimentele cu capacitatea de a ne distruge complet viaţa sînt percepute doar ca excepţii, cînd, în realitate, ele sînt regula. Originea lor se află deopotrivă în afara noastră, în forţele uriaşe care domină viaţa planetei, şi în activităţile pe care specia Homo Sapiens le-a dezvoltat la scară globală.

Dacă administrarea vieţii publice, adică a comunităţilor umane, are vreun sens, atunci, din această perspectivă, ea ar trebui să fie dedicată, în primul rînd, pregătirii şi organizării supravieţuirii în cazul unor asemenea evenimente. În realitate, acesta este ultimul dintre lucrurile pe care le facem. Ce importanţă are dacă viitorul cutremur care va confrunta populaţia şi infrastructura României îl va găsi la şefia Parlamentului pe domnul X sau pe domnul Z? Niciuna! Cîte truse de supravieţuire putem mobiliza în primele 24 de ore şi cîte putem transporta dintr-un loc într-altul, pe teritoriul României, dacă se rup, să spunem, 20 de poduri şi se surpă 50 de căi principale de comunicaţii? Răspunsul la această întrebare ar putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru cîteva mii, zeci sau chiar sute de mii de oameni! Cine poate răspunde, azi, la asemenea întrebări cît se poate de precise? Foarte probabil, nimeni!

Gripa aviară, un soi de "bombă biologică" care ne ameninţă teritoriul, a dezlănţuit un carusel al reacţiilor şi măsurilor care ilustrează gradul de entropie ce caracterizează sistemul nostru politico-administrativ şi care se adaugă la entropia ce ar putea fi generată de acţiunea virusului. Ministrul sănătăţii dă asigurări că nu sîntem confruntaţi încă cu pericolul real, ci doar cu ameninţarea lui. Între timp, ministrul agriculturii dă ordine pentru a se face baricade şi embargouri, pentru a se sacrifica animale. Nimeni nu înţelege dacă sînt doar măsuri preventive sau cu rol de combatere activă. În 48 de ore, comportamentele alimentare şi comerciale ale populaţiei se schimbă dramatic, ameninţînd să arunce în faliment producţia de carne de pasăre. Ţări vecine instituie embargouri, dar autorităţile nu au nici un răspuns coerent. Nici politic, nici comercial. Între timp, oamenii dau năvală în farmacii pentru a-şi cumpăra un vaccin despre care nimeni nu ştie dacă ne apără de pericolul gripei aviare. Nu-i nimic, ministerul sănătăţii face o licitaţie pentru un milion de doze care n-au cum să ajungă pentru cei 15 milioane de oameni ce ar trebui vaccinaţi. Ori, poate, ar trebui vaccinaţi doar 10 milioane, ori doar 3. De unde să ştim? Nimeni nu spune nimic coerent pe temă. Pentru primul ministru, problema nu pare să existe. Iţele politice sînt mai preocupante decît ameninţarea unei epidemii scăpate de sub control. Pur şi simplu nu ştim ce, cît, cum şi cînd ar trebui să facem pentru a scăpa de teribila ameninţare. Între timp, mass-media, subjugată zeului sîngeros şi fără milă al "audienţei", dă pe dinafară de reportaje, reacţii şi contra-reacţii care nu fac decît să mărească entropia din sistemul social. Cine şi cum va putea pune capăt acestui carusel al auto-distrugerii? Nu ştim, dar se pare că autorităţile administraţiei sînt ultimele capabile de un efort structurat pentru reducerea entropiei, adică de organizare. Ar putea prelua Uniunea Europeană coordonarea unui asemenea efort? Ar putea, dar încă nu sînt semne că se întîmplă aşa ceva. Poate că în loc să se întrebe de ce este atît de impopulară, birocraţia de la Bruxelles va sesiza momentul şi va prelua iniţiativa într-o problemă pe cît de serioasă, pe atît de direct legată de viaţa lui Homo Europeus. Deocamdată, mai important pare să fie "Raportul de ţară"! Poate că totul va trece doar cu o spaimă si peste o lună, două vom răsufla uşuraţi. De data asta, ne-a iertat! "Viermele" insaţiabil şi neobosit al entropiei nu va adormi, însă, niciodată. Iar dezastrele, naturale ori provocate de acţiunile noastre, vor continua să ne aducă la realitatea propriei incapacităţi de a vedea realitatea şi de a formula răspunsuri responsabile la provocările ei. Cu preţul vieţii a mii, zeci de mii sau milioane de oameni.