Magia şi strategia Balcicului în pictura românească

Şi în 1913, şi în 1924, Balcicul a fost o localitate pe malul Mării Negre la vreo 60 km în sud de Vama Veche şi aşa este şi în 2012. Acolo ţărmul este altfel decât la noi, este înalt şi pare că se prăbuşeşte în mare, de la înălţime de munte. Pe malul apei şi agăţată de culmile de calcar a crescut această aşezare ome-nească aparte. Cum cobori pe valea aridă, ţi se deschide o altă lume. Lumina vine din cer şi din pământ, plantele sunt altfel, ca pe malurile Mediteranei. Iar oamenii sunt de pe alte meleaguri. Acestea sunt determinantele descoperite de suita reginei Maria, acum aproa-pe un secol, când căutau realitatea relatărilor lui Alexandru Satmary. Legenda s-a clădit rapid, de parcă era de fapt un plan ce căuta un loc ca să devină palpabil. Nu numai regina, ci şi toţi cei care au urmat-o şi-au căutat la Balcic un cuib liniştit. Acesta este de fapt definiţia palatului de la Balcic, "Cuibul liniştit" sau Tenha Yuvah, cum se spune pe turceşte la aşa ceva. Regina Maria nu şi-a făcut un palat sau vreun castel la Balcic, ci o casă pe malul mării, într-o grădină paradisiacă, unde trăia înconjurată de universul modelat de gândul şi sentimentele sale, cu cei dragi în case-vile ce privesc romantic spre mare.

După regina Maria, cei mai cunoscuţi din legenda Balcicului sunt pictorii. Un pictor i-a relevant reginei acest colţ de vis. De aceea, de câte ori amintim de începuturile Balcicului trebuie să evocăm personalitatea imensă, dar atât de uitată a lui Alexandru Satmary, fiul merituos al lui Carol Pop de Szath-mary, cel sărbătorit în aceste zile, la bicentenarul naşterii sale. De fapt nu numai pictorii şi-au făcut din Balcic locul preferat de vilegiatură, ci şi scriitorii, arhitecţii, profesorii universitari, minţi care contau. Atitudinea autorităţilor, în care vedem doi primari, Moşescu şi Fotino, dedicaţi deplin transformării acestui colţ arid în care simţi cum timpul stă pe loc într-un temple al spiritului. În acelaşi timp, păstrarea originalităţii şi specificului locului a fost cuvânt de ordine şi de acţiune. În scurtul timp în care au avut aceste locuri în stăpânire, românii au pus multe jaloane la Balcic, ca să nu mai vorbim de minunatul domeniu al reginei Maria. Românii au început să alcătuiască un spaţiu muzeal, într-o clădire extrem de impozantă pentru acele vremuri şi locuri, o uriaşă magazie portuară. Cele trei secţii de atunci - artă, arheologie şi etnografie - se regăsesc în cele trei muzee care funcţionează în prezent în Balcic. Sau care ar trebui să funcţioneze, că galeria de artă, de exemplu, este tot în renovarea în care am descoperit-o cu 7 ani în urmă. Acolo se află şi copia unei teribile statui antice descoperite la Balcic, un tors masculin din marmură, cu organul genital tăiat, desigur din vicisitudinile istoriei. Culmea este că tocmai această imagine tip Ciomu a fost aleasă pentru stema oraşului, şi nu silueta Cuibului liniştit.

Pe vremea românilor, Balcicul însemna oraşul cu capul pe stânci şi picioarele în apa portului, având la stânga o râpă plină de turci, tătari şi ţigani trăind în sărăcie, şi la dreapta, spre sud, domeniul regal. Artiştii interbelici au pictat pe pânzele lor chipuri arse de soare, oameni în costume asiatice şi multe scene urbane, de la perspective ample, la detalii ale vieţii la Balcic. Aceste lucrări apar în licitaţii, cam după 2005 s-a deschis pofta şi a crescut interesul pentru pictura cu Balcicul ca subiect. Preţurile sunt în creştere şi apartenenţa la acest subiect este un atu esenţial. Când este vorba de marii pictori ai momentului care se ştie că au lucrat la Balcic - Iser, Dărăscu, Yor, Steriadi, Şirato, şi alţii demni de amintire şi încântare, şi nu de uitare - preţurile se potenţează remarcabil.

În ciuda succesului acestui subiect, el este destul de confuz, haotic tratat, stereotip, lipsit de acribie. O scenă kitsch cu ziduri de cetate pe vârful unei culmi deasupra mării învolburate este considerată a fi Balcic, deşi orăşelul nu avea un conţinut militar demn de atenţie, şi în nici un caz nu a avut o cetate pe malul mării. Ciudata impresie este menţinută într-un muzeu actual de artă, cel care deţine colecţia de pictură de la Balcic, evacuată în 1940, la plecarea românilor din Balcic, şi care are o imagine care ar reprezenta Cetatea Balcic, deşi aşa ceva nu există. Pictura de Tonitza botezată astfel a fost introdusă şi în volumul cel mai la modă când este vorba de Balcic şi pictorii români de acolo. Rămăşiţele civilizaţiei româneşti din Balcic dispar sau sunt puse sub semnul întrebării fără ca noi să ştim de ele.

De vreo 10 ani, Elite Art Galery şi o firmă de turism organizează tabere la Balcic pentru pictori. Din păcate, revirimentul acestui subiect în cultura românească nu s-a produs. Au fost mulţi pictori la Balcic, dar puţini dintre ei au şi simţit acest subiect. Cel mai puternic în noul grup al pictorilor de Balcic este, fără îndoială, Vitalie Butescu, cel care a pictat mai bine ca nimeni altul acest subiect şi, mai mult, l-a descoperit în tot ce a fost şi mai este încă. Nu se mai poate face un Balcic ca pe vremuri, dar nici atunci nu era totul pus pe tapet. În perioada interbelică pictorii nu bântuiau prin colţurile domeniului regal sau ale Cuibului liniştit, ca în prezent, şi, de aceea, cel mai pictat subiect al actualităţii este rar în acele vremuri. În schimb, portretele orientale şi cafenelele pitoreşti care duceau greul iconografiei interbelice de profil au cam dispărut, şi pe locul lor au apărut feţe şi hoteluri noi şi ţâfnoase. Iar cartierul tătăresc, subiect tangenţial atins şi înainte, acum a dispărut total, doar Butescu se încăpăţânează să se ducă în mijlocul bordeielor cu termopan, să zâmbească când dă nas în nas cu vreun măgăruş sau să se încrunte că îi vede stăpânul, mai demn de acest nume în forma sa peiorativă. Undeva, pe culmea înaltă de deasupra malului mării, cimitirul vechi îşi arată pietrele vechi, însemnele mai noi şi gunoaiele civilizaţiei, o piedică în calea construcţiilor moderne, loc în care îndrăzneala pictorilor interbelici se cam oprea, iar a celor contemporani nici nu a ajuns. Recent, Vitalie Butescu a mers la Balcic într-un proiect Elite Art Gallery, numit "5 plus 1" după numărul pictorilor şi al criticului de artă participanţi. Ceilalţi 4 participanţi sunt tot pictori aprigi în fapte de şevalet, care au mai fost la Balcic cu diferite şi colorate ocazii, care i-au măsurat statura şi au luat virusul interesului tăcut faţă de lumina şi culoarea de la Balcic. Florin Bârză măsoară culoarea în pete din care alcătuieşte peisaje care îţi cam taie răsuflarea şi vorbele. Mihail Gavril a bătut drumurile Locurilor Sfinte, ale Athosului şi ale Europei marilor catedrale, plecând din Bucovina natală, dar îndrăzneala a început la Balcic, acum două decenii, când nu erau hoteluri moderne şi nici maşini rapide, ci doar o legendă cu o regină şi pictură adevărată. Mihai Potcoavă a practicat măsura portretului, dar vraja culorii l-a atras spre peisaj, Balcicul fiind paradisul pentru paleta sa. Corneliu Drăgan-Târgovişte trăieşte de vreo doi ani momentul acuarelei, al culorii legate cu apă şi de fuga ei difuză.

Cronica turistică a oricărui drum la Balcic sau, mai ales, a proiectului "5 plus1" nu poate fi decât extrem de interesantă, dar semnalul nostru merge în altă direcţie. Deşi pare comună şi cunoscută până la saturaţie, pictura interbelică de la Balcic este superficial cunoscută, pare un amalgam gazos, altfel spumos, care ia tot felul de forme şi îşi arată doar exteriorul. Şi mai important, însă, este viitorul Balcicului ca subiect pentru artişti, el inspiră şi respiră, trebuie să ştii să îl cauţi, să iscodeşti, să-l descoperi pe stâncile ce luminează în noapte şi în florile de mai care ţin loc de paletă.