Mai poate opri Mario Draghi stagflaţia şi dezintegrarea zonei euro?

Prima lună din 2017 a lăsat în urmă o surpriză neplăcută pentru Banca Centrală Europeană. Inflaţia a crescut peste aşteptări nu doar în zona euro, ci şi în cele mai mari economii ale regiunii, în condiţiile în care şomajul se menţine la cote deosebit de ridicate, cu excepţia Germaniei.

Datele din ultima lună a anului trecut de la Eurostat arată că rata şomajului în 12 dintre cele 19 ţări membre ale zonei euro a depăşit 7%, iar în Franţa, Italia şi Spania este de 9,6%, 12%, respectiv 18,4%.

Informaţiile preliminare din ianuarie 2017, referitoare la creşterea preţurilor de consum, indică o inflaţie de 3% în Spania, de 1,4% în Franţa, 1,9% în Germania şi de 1,8% pentru întreaga zonă euro.

Toate aceste date, coroborate cu o creştere economică anemică, ne arată că BCE se va confrunta, în curând, cu "monstrul" de care se tem toate băncile centrale: stagflaţia.

Experienţa luptei anti-inflaţioniste a Băncii Centrale Europene ne arată că acum apărătorii stabilităţii preţurilor au rămas în urma inflaţiei (vezi grafic), însă nu din neglijenţă, ci din neputinţa de a creşte dobânzile fără declanşarea unui val de falimente suverane.

La sfârşitul anului 2001, când rata inflaţiei din Germania era de 1,6%, iar inflaţia din zona euro de 2,1%, dobânda de politică monetară a BCE era de 3,25%.

Atunci, bilanţul BCE era de 814,6 miliarde de euro, în timp ce acum a ajuns 3.719,6 miliarde, din care 1,32 trilioane de euro îl reprezintă valoarea nominală a portofoliului de titluri de stat al băncii, iar 58,8 miliarde este valoarea portofoliului de obligaţiuni emise de corporaţii.

Programul de relaxare cantitativă al BCE a determinat şi creşterea accelerată a lichidităţii excedentare din sistemul bancar al zonei euro, care a fost de circa 1,26 de trilioane de euro în ultimele zile ale lunii trecute, aproape de 1,28 trilioane, maximul istoric înregistrat în primele zile ale noului an.

Acesta este contextul în care Jurgen Stark, fost economist-şef al BCE între 2006 şi 2011, a declarat, într-un interviu acordat cotidianului britanic The Telegraph, că "poate a venit vremea să ne gândim la ceea ce era de neconceput", deoarece "zona euro este nesustenabilă în forma sa actuală".

În opinia lui Stark, a cărui demisie din conducerea executivă a BCE a fost determinată de opoziţia sa faţă de programul de achiziţionare a obligaţiunilor guvernamentale, "dobânzile negative şi relaxarea cantitativă sunt instrumente care nu sunt necesare, ba chiar sunt dăunătoare", mai ales când "ceea ce a făcut BCE până acum s-a bazat pe o analiză incompletă şi un diagnostic greşit (deflaţia)".

Fostul economist-şef al BCE recunoaşte că măsurile BCE au împiedicat adâncirea crizei, dar, în acelaşi timp, au permis guvernelor să amâne reformele structurale. "Reformarea economiilor este un lucru dureros şi costisitor, însă este şi mai dureros şi mai costisitor pe termen lung dacă nu se fac reformele", a declarat fostul economist-şef al BCE.

În opinia lui Jurgen Stark, Banca Centrală Europeană este vinovată pentru amânarea reformelor structurale la nivelul economiilor din zona euro. "Nu vor exista reforme structurale atâta timp cât Banca va continua să transmită semnalul că nu va permite nicio insolvenţă guvernamentală", deoarece "politicienii nu simt nicio presiune pentru a trece la acţiune", a mai precizat Stark.

Programul de relaxare cantitativă al BCE a fost criticat recent şi de Jens Weidmann, preşedintele Bundesbank, care a avertizat că "achiziţionarea obligaţiunilor guvernamentale riscă să transforme BCE în prizonieră a pieţelor sau a politicilor fiscale".

Din păcate, avertismentul lui Weidmann este tardiv, după cum o demonstrează redefinirea inflaţiei pe care o urmăreşte Banca Centrală Europeană de către Mario Draghi.

Într-un articol recent din cotidianul german Die Welt se arată că "interpretarea dată inflaţiei de Mario Draghi este greşită" (n.a. vezi şi articolul "Marile bănci centrale spun poveşti de adormit inflaţia", BURSA, 27.01.2017). Prin noua definiţie, oferită la ultima conferinţă de presă a BCE, "Draghi a şocat participanţii", scrie Die Welt, iar Jörg Krämer, economist-şef la Commerzbank, a declarat că "preşedintele BCE nu a făcut decât să ridice ştacheta pentru renunţarea la politica monetară relaxată".

"Economiştii germani sunt deosebit de furioşi când văd argumentele bancherilor centrali", mai scrie Die Welt, deoarece BCE abordează asimetric efectul preţurilor energiei. La conferinţa de presă care a urmat primei şedinţe de politică monetară din acest an, Mario Draghi a declarat că preţul petrolului este vinovat pentru accelerarea inflaţiei, iar fenomenul va fi temporar, însă când acelaşi preţ a înregistrat o scădere majoră, BCE a trecut imediat la măsuri pentru combaterea deflaţiei.

În aşteptarea convergenţei inflaţiei de la nivelul tuturor statelor membre ale zonei euro, BCE va continua politica monetară ultrarelaxată, fiind susţinută şi de Fondul Monetar Internaţional. "Pentru o redresare sustenabilă a inflaţiei din zona euro, anumite ţări trebuie să accepte o inflaţie situată peste ţinta BCE", se arată într-o analiză FMI, conform unei ştiri Reuters.

În timp ce aşteaptă convergenţa preţurilor, se pare că BCE a pierdut complet din vedere convergenţa economică, despre care Jurgen Stark spune că nici nu există. De fapt, "avem divergenţă, în loc de convergenţă", iar "fenomenul s-a manifestat chiar de la începutul monedei unice", a mai declarat fostul economist-şef al BCE pentru The Telegraph.

În aceste condiţii, Stark recomandă separarea zonei euro într-un "nucleu", din care să facă parte Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda, Austria şi Finlanda, şi o periferie.

Dar o Bancă Centrală Europeană condusă de Mario Draghi nu va accepta aşa ceva. Poate Draghi va face câteva concesii Germaniei, dar numai la nivel declarativ, având în vedere calendarul electoral din acest an, şi va menţine politica monetară ultrarelaxată până la revolta completă a pieţelor, sperând că acest lucru nu se va întâmpla înainte de 2019, ultimul an al mandatului său.