Mai pot fi "salvate" băncile italiene printr-un bail-out?

Dincolo de atacurile teroriste sau Brexit, dar chiar şi dincolo de ameninţarea "populismului" pentru structurile europene actuale, sistemul bancar al zonei euro continuă să reprezinte cel mai mare pericol la adresa viitorului Uniunii Europene.

De ce? Pentru că măsurile pentru restructurare şi recapitalizare suficientă a marilor instituţii financiare, cel puţin raportat la dimensiunea bilanţurilor, au fost aproape inexistente.

Ceea ce se întâmplă acum în sectorul bancar din Italia nu este un caz singular, iar disputele dintre autorităţile de la Roma şi cele de la Bruxelles reflectă doar natura acută a problemelor, care există în formă latentă inclusiv în Germania.

O ştire recentă de la Bloomberg arată că estimările Autorităţii Bancare Europeane (ABE) indică un necesar de recapitalizare de cel puţin 470 de miliarde de euro pentru băncile din UE.

Dar sunt suficiente sumele estimate de ABE? Greu de crezut, în condiţiile în care testele de stres derulate până acum de BCE şi Autoritatea Bancară Europeană au demonstrat că oferă doar un sentiment de falsă siguranţă.

Lichiditatea injectată de BCE permite băncilor europene să menţină iluzia unui echilibru bilanţier, deoarece le este teamă să afle adevăratul preţ al multora dintre active, cel care este determinat de cererea şi oferta de pe piaţă.

Dezvăluirea unui astfel de preţ ar conduce la necesitatea ajustării brutale a părţii de pasive, adică la bail-in-ul tuturor creditorilor, inclusiv a deponenţilor.

Chiar Mario Draghi, preşedintele BCE, a declarat, la conferinţa de presă de ieri, că "problema creditelor neperformante este complexă şi trebuie rezolvată", însă nu în condiţii de "vânzare grăbită a activelor".

Dar oare se mai poate vorbi de o astfel de "vânzare grăbită", când rezolvarea problemei este amânată chiar de la începutul crizei globale? Nicidecum.

Preşedintele BCE a subliniat, din nou, necesitatea "accelerării reformelor structurale pentru reducerea şomajului şi creşterea producţiei potenţiale", ignorând incompatibilitatea dintre politica BCE şi "rugăminţile" adresate politicienilor din zona euro.

Din cauza unei structuri specifice a acţionarilor şi creditorilor bancari din Italia, marcată de ponderea ridicată a investitorilor retail, guvernul Renzi vrea să evite aplicarea directivei europene de bail-in şi să treacă direct la un bail-out, estimat la 50 de miliarde de euro.

Autorităţile italiene au apelat la banca americană JP Morgan pentru elaborarea planurilor în acest sens, aruncând astfel la gunoi orice idee de "competenţă" oficială. În plus, apelarea la "ajutorul" unei mari bănci internaţionale nu reprezintă şi un conflict de interese, având în vedere interconexiunile complexe la nivelul sistemului financiar global?

Deocamdată, autorităţile europene au avertizat Italia că trebuie să respecte strict noile reglementări europene în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor din sistemul bancar. Conform unei ştiri MNI (Market News International), Bundesbank a subliniat că "reglementările europene privind bail-in-ul trebuie aplicate strict în zona euro", iar "bilanţul BCE nu trebuie folosit pentru distribuirea riscului suveran între statele membre".

Jeroen Dijsselbloem, ministrul de finanţe al Olandei şi preşedintele Eurogrupului, a exprimat o opinie similară. "Este foarte important să respectăm ceea ce am convenit între noi, altfel totul va fi pus sub semnul întrebării în Europa", a declarat Dijsselbloem, conform unui articol din Financial Times.

Din nefericire pentru autorităţile de la Bruxelles, încrederea în "reglementările" europene este deja aproape inexistentă.

Similar cazului reformelor structurale, despre care doar se vorbeşte dar nu se face nimic, şi restructurarea sistemului bancar european este blocată tocmai de politicile BCE, care nu fac decât să alimenteze hazardul moral şi întârzie, la costuri deosebit de mari pentru economia reală, restructurarea sistemului bancar, prin evitarea recunoaşterii adevăratei dimensiuni a pierderilor "acumulate" până acum.

O analiză recentă a profesorilor Yakov Amihud şi Carlo Favero, publicată pe site-ul VoxEU, vine cu o propunere de "soluţionare a problemei băncilor italiene" (n.a. "How to fix Italian banks").

Dincolo de contradicţia dintre bail-in şi bail-out, autorii abordează problema acţionarilor bancari, primii care vor fi "şterşi" în cazul unui bail-in, şi consideră că "guvernul ar trebui să ceară băncilor să emită acţiuni pentru acţionarii existenţi la preţuri cu mult sub cele de pe piaţă", astfel încât să fie întărite bilanţurile şi solvabilitatea instituţiilor bancare.

Fără a scrie şi adevăratul nume al unui astfel de act coercitiv (n.a. fascism parcă se numea odată), Amihud şi Favero nu ne spun şi cum ar fi structurat în realitate acest plan de "muncă patriotică".

Analistul american Martin Armstrong abordează şi el problema băncilor din Italia şi scrie că "politicienii nu vor să adopte măsurile necesare pentru rezolvarea crizei, deoarece aceasta ar însemna "scalparea' clasei de mijloc".

Armstrong mai apreciază că "există riscul creşterii presiunilor deflaţioniste din Europa, alimentate de colapsul capitalizării sistemului financiar", iar "această problemă nu poate fi rezolvată de BCE".

Cu toate acestea, comunicatul de presă referitor la ultima sedinţă de politică monetară a Băncii Centrale Europene arată că "măsurile non-standard de politică monetară vor fi aplicate până la sfârşitul lunii martie 2017, şi dincolo de această dată dacă va fi necesar, cel puţin până când se va observa o dinamică a inflaţiei consistentă cu obiectivul băncii".

În opinia analistului american, dacă Italia ar fi avut propria monedă, o astfel de presiune ar fi fost atenuată de prăbuşirea lirei italiene, însă existenţa euro "implică transformarea presiunii într-un fenomen de contagiune care se va răspândi în Europa".

În aceste condiţii, "cel mai mare pericol este ca politicienii de la Bruxelles să lupte în primul rând pentru salvarea puterii lor şi să ignore interesele continentale".

În prima carte a epistolelor sale, poetul roman Horaţiu scria că "dacă vei alunga natura cu furca, ea tot va reveni". După două milenii, "sofisticata" BCE încearcă să alunge natura cu ajutorul banilor tipăriţi din nimic, pentru a acoperi prăpastia căscată între realitate şi piaţa financiară de crearea banilor din nimic, prin acordarea creditelor, de către băncile comerciale.

Poate că băncile italiene pot fi salvate printr-un bail-out, dar nu şi fără un bail-in masiv, prin care să fie recunoscut faptul evident că datoriile acumulate în contul unui "viitor" incert nu pot fi plătite. Pentru sistemul financiar european, viitorul este acum şi cere plata imediată a datoriilor.