Mai puţini senatori

Săptămâna trecută, un cititor a observat, pe forumul ziarului, cu privire la editorialul meu despre opţiunea între unicameralism şi bicameralism, că important este şi numărul parlamentarilor. Într-adevăr, un Legislativ ar fi aproape la fel de ineficient dacă ar avea prea mulţi membri, indiferent de forma sa de organizare. Chestiunea a fost sesizată de actualul Preşedinte şi de câteva partide politice, reforme au fost promise, dar de aproape doi ani nu se mai aude nimic.

Dar câţi parlamentari sunt "prea mulţi"? Şi câţi parlamentari sunt îndeajuns? S-au avansat diferite cifre - cititorul nostru spune 199. Eu, în cele ce urmează, am să propun o estimare mai modestă, limitată doar la numărul senatorilor.

Senatul României are 137 de membri. Există Camere superioare care au mai mulţi. Senatul francez are 331, dar la o populaţie de trei ori mai mare. Senatul spaniol are 251, la o populaţie dublă. Doar Italia, cu 315 senatori la o populaţie dublă, pare să aibă un Senat mai impozant decât al României.

Ne trebuie un asemenea Senat de proporţii? Spania şi Italia sunt state mari şi complexe, unde regiunile au un rol administrativ şi simbolic important. În Spania, spre exemplu, 51 de senatori sunt numiţi de legislaturile regionale. Cât despre Franţa, senatorii sunt aleşi indirect de către aşa-numiţii "mari electori" (în esenţă, notabilităţi locale). Putem spune, aşadar, că sistemul nostru este "original" chiar şi în raport cu aceste trei exemple atipice.

Regula, în democraţiile consolidate, e aceea a Senatului de mici dimensiuni. Statele Unite au doar 100 de senatori, doi din fiecare stat. Australia are 78 de senatori, Canada 105. În America de Sud, Uruguay are 30, iar Chile 38. Regula e valabilă şi în Europa. Polonia, cu o populaţie dublă faţă de României, are doar 100 de senatori. Belgia are 71, Cehia 81, iar Irlanda 60, dar la o populaţie, e drept, mai mică. În Olanda, Eerste Kamer are 75 de senatori.

În afara Europei găsim suficiente dovezi că un stat democratic de mari dimensiuni se descurcă bine cu un Senat mic. Filipinele, cu 88 de milioa­ne de locuitori, au doar 24 de senatori. Argentina are 79 de milioane de suflete şi doar 72 de senatori. Brazilia are 81 de senatori, la 190 de milioane de cetăţeni.

Ce ne arată aceste cifre? Că România, cu cei 137 de senatori ai săi, este o anomalie absolută. Ca număr de membri ai Camerei superioare, noi ne situăm undeva între Mexic (120) şi Rusia (167). Prima concluzie, evidentă, este că acest sis­tem, care ne apropie de republicile bananiere, trebuie reformat.

Câţi senatori ar fi suficienţi? Depinde, desigur, de tipul de Senat. Un Senat "clasic", care ar avea atribuţii legislative, ar trebui să aibă un număr suficient de membri. În acest caz, un punct de reper corect ar fi să stabilim ce număr de senatori au democraţiile cu un număr apropiat de locuitori. Considerând cazul Olandei, probabil cel mai apropiat din acest punct de vedere, ar rezulta pentru România circa 100 de senatori, dacă ar fi să păstrăm proporţiile reprezentării.

Dacă Senatul ar fi însă unul care să nu mai aibă, în esenţă, funcţii legislative, atunci putem accepta chiar un număr mult mai mic de senatori. Eu am propus, în editorialul de săptămâna trecută, trecerea la sistemul pseudo-bicameral, unde Senatul nu mai are decât atribuţii non-legislative directe (altfel spus păstrează doar funcţii de cenzură şi de dezbatere, urmând ca adoptarea legislaţiei să cadă în competenţa Camerei Deputaţilor). Sistemele britanic şi olandez func­ţionează într-o manieră similară; actualmente, sistemul românesc e mai apropiat de acelea din Franţa şi Italia. În acest caz, al bicameralismului puternic asimetric, ar fi suficient un Senat cu 42 de senatori, câte unul din fiecare judeţ plus municipiul Bucureşti, aleşi, fiecare, prin vot direct. E puţin un senator pentru fiecare judeţ? Eu cred că nu. Dacă statul California (33 de milioane de locuitori şi a şaptea economie a lumii) se descurcă cu doi senatori, eu cred că judeţul Teleorman (0,4 milioane de locuitori) ar putea fi bine reprezentat de unul singur. Puţină responsabilitate fiscală nu face rău nimănui.

Un singur senator de Bucureşti? Da, pentru că sistemul propus e simplu. Nu e nevoie de mai mulţi senatori în circumscripţiile mai populate pentru că acest Senat nu ar avea funcţii legislative, deci reprezentarea exactă a intereselor individuale nu e aşa de importantă. Alternativa ar fi complicată: colegii uninominale bizar delimitate, alcătuite pe baza hărţilor demografice, ceea ce deschide calea manipulărilor administrative (gerrymandering).

În cele din urmă, nu există o lege inflexibilă a Naturii care să ne interzică să alegem orice număr de senatori care să ne reprezinte. La rigoare, putem face şi noi ca strămoşii noştri spirituali, bizantinii, unde se ajunsese ca demnitatea de membru al Senatului să poată să fie cumpărată de oricine. Sau putem trece la un sistem raţional, reprezentativ şi economic. Depinde de noi, ca atâ­tea alte lucruri.