1. Definiţiile date banilor, atât în dicţionare, cât şi în manualele de economie sau în luările de poziţie oficiale ale băncii noastre centrale, sunt ilogice şi inadecvate.
Conform limbajului literar sau comun, banii ar fi, în acelaşi timp, şi mărfuri, dar şi echivalentul valoric al tuturor mărfurilor. Manualele de economie, după ce precizează funcţiile banilor (instrument de schimb şi de tezaurizare şi echivalent valoric al mărfurilor), adaugă, invariabil, că banii sunt ei înşişi "mărfuri speciale".
Acest inexistent atribut al banilor este afirmat perpetuu şi de banca noastră centrală, în special în intenţia de a confirma oficial că, fiind mărfuri, banii au un preţ, ca orice altă marfă, ceea ce justifică şi dobânda, ca "preţ" al banilor, şi creaţia bancară, adica a banilor - datorie.
Dar, în mod logic, specia nu poate oferi decât unele indicii asupra genului, fără să poată fi egală genului, chiar şi dacă i-ar fi (doar) un echivalent valoric. Cantitatea speciei nu poate defini caracteristicile calitative ale genului(1).
Pe de altă parte, spre deosebire de mărfuri, banii contemporani nu au valoare de întrebuinţare (utilitate) proprie, majoritatea covârşitoare a acestora fiind contabilizaţi sub formă de bani-datorie, care sunt creaţi, la propriu, din nimic (ceea ce determină lipsa oricărei utilităţi, adică a valorii de întrebuinţare) şi care au o existenţă efemeră, egală ca extensie temporală cu existenţa raportului juridic care îi creează din nimic.
Cel mult, aşa-numiţii bani-marfă, proprii epocii de început, arhaice, a economiei băneşti, ar fi putut fi consideraţi ei înşişi specii de marfă, întrucât aveau şi valoare de întrebuinţare proprie. Dar acest tip arhaic de bani nu mai există în lumea contemporană. Banul - marfa este o relicvă a trecutului. Banul contemporan înseamnă înmagazinare a încrederii, fără de care devine simplă bucată de metal sau de hârtie, fără putere circulatorie.
Banii nu sunt mărfuri, ci echivalentul valoric al mărfurilor, mijlocul de schimb al acestora şi instrumentul tezaurizării şi al acumulării de valoare în vederea achiziţionării viitoare a altor mărfuri.
De vreme ce banii nu pot fi calificaţi ca mărfuri, înseamnă că nu poate exista o piaţă a banilor.
Sistemul bancar, mai ales cel românesc, cu greu poate fi considerat o piaţă în adevăratul sens al cuvântului fiind, mai degrabă, un sistem de rente şi exclusivităţi, un monopol de facto, impus prin lege. Nu este complicat de acceptat că un astfel de monopol se regăseşte în domeniul plăţilor cu numerar mai mari de 2000 de lei pe zi, care nu pot fi efectuate decât prin virament bancar, adică prin bănci.
De asemenea, băncile au monopol asupra creaţiei banilor - datorie.
Concurenţa între bănci este restrânsă ori nu există. Cele câteva bănci din sistemul bancar românesc, dacă nu acţionează cartelar (ceea ce, în mod frecvent, se întâmplă în cazul indicilor de dobândă interbancară), atunci acţionează mimetic, plutonul aliniindu-se practicilor liderului.
Cel mult, piaţa bancară poate privi serviciile prestate de bănci - plăţi şi încasări, garanţii de plată sau de bună execuţie, facilitarea schimburilor comerciale internaţionale (prin emiterea de acreditive şi inkasso-uri), call center, custodie pentru activele financiare ale investitorilor pe piaţa financiară sau de capital. Dar această piaţă nu este o piaţă a banilor, mai ales că banii vehiculaţi în aceste operaţiuni nu sunt bani - datorie, ci bani pre-existenţi, care provin din exteriorul băncii.
De vreme ce banii nu sunt mărfuri, înseamnă că nu există un preţ al banilor şi, deci, dobânda nu este un preţ al banilor.
Afirmaţia se susţine mai ales juridic: chiar din Legea statutului BNR rezultă că acceptarea la plată în vederea stingerii obligaţiilor pecuniare exclusiv a însemnelor monetare emise de BNR, la valoarea lor nominală (ceea ce înseamnă că banii fiduciari, "tari", nu sunt purtători de dobânzi) este obligatorie pe teritoriul României (art.14).
În doctrina economică, dobânda reprezintă "preţul" banilor împrumutaţi, plasaţi sau datoraţi în virtutea unei convenţii, a legii sau a unei hotărâri judecătoreşti, "preţ" care este echivalentul folosirii temporare a capitalului altuia.
În sine, afirmaţia că băncile vând bani este ridicolă şi descalificantă pentru comerţul bancar.
Ceea ce remunerează dobânzile nu sunt banii încredinţaţi spre păstrare în depozit sau daţi cu împrumut, ci timpul trecut între momentul naşterii datoriei şi cel al exigibilităţii acesteia. Cel ce economiseşte "vinde" perioada de timp în care se poate lipsi de lichidităţile sale, iar cel ce ia cu împrumut bani de la bancă "cumpără" perioada de timp în care banca îşi poate permite să se lipsească de banii deponenţilor sau de fondurile proprii. Băncile nu vând bani, ci datorii.
2. Emisiunea de bani fiduciari este decisă (discreţionar) de o bancă centrală care, aşa cum s-a susţinut recent în presa franceză(2), "poate decide să îi îmbogăţească pe unii şi să îi sărăcească pe toţi ceilalţi".
Principala ţintă a unei bănci centrale este stabilitatea preţurilor, ceea ce înseamnă nu numai o inflaţie redusă şi o deflaţie inexistentă, ci şi menţinerea relativ constantă a puterii de cumpărare a monedei fiduciare, emisă chiar de banca centrală. O diferenţă între valoarea nominală a banilor fiduciari şi valoarea lor reală înseamnă o putere de cumpărare în scădere, ba chiar o expropriere, dacă suntem atenţi la ceea ce spune Mervyn King(3). Uneori, băncile centrale (mai ales Federal Reserve din SUA şi Banca Centrală Europeană) sporesc intenţionat cantitatea de bani aflaţi în circulaţie, prin aşa-numita relaxare cantitativă (quantitative easing), alteori retrag bani din circulaţie, temporar, pentru a-i "steriliza", prin dobânzi atractive acordate băncilor pentru depozitele constituite la banca centrală (ceea ce determină o creştere generală a dobânzilor la depozite, menită a atrage banii populaţiei în depozite şi, indirect, a descuraja consumul).
Emisiunea suplimentară de bani, excedentară faţă de nevoile reale ale pieţei (aşa-numita relaxare cantitativă) este unul dintre factorii esenţiali maligni care au cauzat bulele imobiliare sau ale activelor, în general, dar şi supra-îndatorarea statelor şi penalizarea prudenţei deponenţilor şi a investitorilor în obligaţiuni, în profitul cvasi-exclusiv al băncilor comerciale.
În sine, ideea de relaxare cantitativă, care presupune majorarea artificială a masei monetare în scopul majorării ratei inflaţiei, este destul de bizară în raport cu obiectivul fundamental al oricărei bănci centrale, acela de menţinere a stabilităţii preţurilor. Cu toate acestea, relaxarea cantitativă (quantitative easing) este deja o practică general acceptată, fiind considerată, mai ales după criza economică globală declanşată de falimentul Lehman Brothers din octombrie 2008, o politică monetară curentă. Atât banca centrală a SUA (Federal Reserve), cât şi Banca Centrală Europeană, au majorat artificial masa monetară aflată în circulaţie, în speranţa (naivă) de a stimula creşterea inflaţiei de la valori negative sau neutre la un nivel apropiat de 2% pe an, nivel considerat suficient şi sigur pentru a stimula consumul şi, implicit, producţia şi economia. În realitate, aceste programe de relaxare cantitativă au determinat creştere economică pe datorie şi dobânzi real-negative. Absurditatea acestor dobânzi rezultă din faptul că deponenţii sau cumpărătorii de obligaţiuni emise de statele cu economie dezvoltată sau de marile bănci comerciale, în loc să primească o remuneraţie pentru plasarea în aceste "produse" ale pieţei financiare a economiilor proprii (sau a banilor de pensii a "asiguraţilor" la fondurile de pensii care trebuie să dea stabilitate şi randament), au ajuns să plătească băncilor sau statului dobânzi pentru "beneficiul" de a-şi ţine economiile la adăpost de ... inflaţie, aceeaşi inflaţie pe care relaxarea cantitativă îşi propune să o stimuleze, pentru a stimula consumul pe credit şi, indirect, creşterea economică.
În cazul programului de relaxare cantitativă derulat de BCE, în afară de neaşteptata problemă a dobânzilor real-negative, care penalizează prudenţa celor care economisesc sau a celor care investesc în produse financiare sigure (inclusiv - sau mai ales - prudenţa fondurilor de pensii, impusă prin lege) s-a ivit o consecinţă negativă suplimentară, care complică şi mai mult situaţia supra-îndatorării statelor europene cu economii majore. BCE a luat decizia de a achiziţiona, cu circa 1,2 trilioane de euro, obligaţiuni emise de state sau de mari bănci comerciale europene, ceea ce a determinat nu numai cvasi-generalizarea dobânzilor real-negative (băncile au ajuns să aibă exces de lichiditate), ci şi creşterea suplimetară a datoriilor unor state europene care erau deja supra-îndatorate la bănci şi la deţinătorii de obligaţiuni. Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, Spania şi Olanda (ordinea aleasă este dată de magnitudinea datoriei în raport de PIB-ul propriu al fiecăruia dintre aceste state) aveau, împreună, la nivelul lui 2017, o datorie cumulată de 15 trilioane de euro, ceea ce echivala cu de 150 de ori datoria publică a României din acel an. Evident, cei care au câştigat din această "relaxare" au fost bancherii, cei care au suportat (şi suportă) costurile acestor împrumuturi sunt contribuabilii, după buna cutumă a privatizării profiturilor şi a socializării pierderilor, iar economia europeană, după o iluzorie creştere de circa 2% pe an în primii ani de relaxare cantitativă, este din nou în situaţie stagnantă, dar cu "semne" evidente de recesiune.
Instabilitatea preţurilor, urmărită ca politică monetară declarată a băncilor centrale, devalorizarea "controlată" a monedei, în scopul stimulării economiei, prin stimularea (nesănătoasă) a creditului de consum şi prin iluzia creşterii intermedierii financiare pentru companii, toate acestea sunt consecinţe neaşteptate ale unor politici monetare pro-ciclice, pernicioase, care au agravat criza determinată de "producţia" nelimitată, iresponsabilă, de bani - datorie de către băncile comerciale, cauză crizelor anterioare şi sămânţa celor viitoare.
3. În cadrul sistemului monetar al banilor fiduciari emişi de băncile centrale, băncile comerciale deţin (nu în baza legii, ci a unei cutume) prerogativa exorbitantă de a împrumuta bani care nu pre-există si care nu supravieţuiesc actului juridic al împrumutului.
Aceşti "bani" creaţi de băncile comerciale în afara emisiunii de monedă fiduciară (care este atributul exclusiv al băncilor centrale) rezultă direct din actul juridic al împrumutului. Pentru a crea aceşti "bani", băncile comerciale nu au nevoie de o rezervă anterioară de bani fiduciari. Aceşti "bani" nu pre-există (şi, de altfel, nu supravieţuiesc) împrumutului. Nu numai că aceşti bani sunt legaţi de o datorie, dar ei chiar sunt bani-datorie.
Creaţia şi efemeritatea acestor bani sunt posibile doar pentru că există sistemul rezervelor fracţionare. Suma de bani proprii pe care trebuie să îi aibă o bancă pentru a se lansa în operaţiuni de creditare, adică rezerva minimă obligatorie, este doar o fracţie a sumei ce urmează a fi împrumutată şi, instantaneu, transformată în depozit bancar la dispoziţia împrumutatului. Din sumele date cu împrumut, doar fracţia respectivă reprezintă banii băncii, care provin fie din capitalul social(4), fie din depozite, fie din împrumuturi de pe piaţa interbancară. Restul de pâna la 100% sunt bani ficţionari, "valori" alchimice care vin de niciunde şi se îndreaptă către nicăieri.
Dacă debitorii rambursează (la termen sau anticipat) datoriile creatoare de bani, atunci aceşti aşa-zişi bani sunt aneantizaţi, cu efecte similare distrugerii efective a banilor fiduciari retraşi din circulaţie de băncile centrale. Dar până la neutralizarea lor, banii - datorie sunt consideraţi instrumente de schimb şi de tezarurizare ca orice alt tip de bani.
Nimeni nu s-a gândit să îl contrazică pe acel fost sef al Goldman Sachs care îşi permitea să spună că bancherii fac munca lui Dumnezeu(5) pentru că ei pot emite bani din nimic - fiat pecunia (să fie bani!). Dimpotrivă, toată lumea acceptă că aceşti bani - datorie au aceleaşi proprietăţi şi funcţii ca şi banii emişi de băncile centrale, singurul tip de bani care, conform legii, au putere circulatorie şi liberatorie pe teritoriul naţional. Este o cutumă, practic, indeniabilă şi inevitabilă, mai puternică decât legea, deşi banii - datorie sunt bani ficţionari. Puşi în circulaţie după perfectarea actului juridic al împrumutului şi alimentarea instantanee a depozitului bancar al debitorului, aceşti "bani" au determinat cvasi-completa financiarizare a economiei şi desprinderea tot mai frecventă a noţiunii de bani de faptul economic concret. Doar 15% din totalul operaţiunilor financiare mai reprezintă fapte economice reale, restul fiind speculaţii financiare. Prin fabricarea masivă a banilor - datorie, s-a ajuns ca debitorul să cheltuie bani care nu există şi să plătescă dobânzi aferente unor sume de bani pe care banca nu îi are.
Banii-datorie ("interni") creaţi de băncile comerciale nu sunt garantaţi cu rezerve integrale de aur sau de bani fiduciari şi nici cu încrederea în banca centrală. Cel puţin în accepţiunea BCE, banii - datorie sunt "garantaţi" cu totalitatea creditelor acordate de bancă şi aflate în derulare, credite în virtutea cărora împrumutaţii au o datorie faţă de bancă(6). Fără creditele acordate, banii-datorie nu ar (mai) putea exista. Aşadar, banii-datorie sunt "garantaţi" de alţi bani-datorie, ca şi când o butaforie s-ar susţine nu pe o scenă solidă şi stabilă, ci tot pe o butaforie.
Interesant este că existenţa şi alchimia banilor-datorie, până nu demult negate de majoritatea economiştilor şi de bancheri, deopotrivă, este în prezent recunoscută oficial de băncile centrale. Se accceptă, în mod oficial, că băncile comerciale nu mai sunt simpli intermediari financiari, ci creatoare (fabricanţi) de bani-datorie. Banca Angliei(7), Banca Centrală Europeană(8) şi FMI(9) dedică ample studii oficiale acestei chestiuni, ceea ce semnifică acceptarea acestei teorii. BCE consideră că băncile comerciale pot crea bani "interni", pe care le garantează cu alte credite private (??!), iar banca noastră centrală admite(10) că banii care constituie ponderea cantitativă a masei monetare în sens larg (M2 sau M3) au fost creaţi din nimic, "adesea sub formă electronică, dematerializată". Mai mult chiar, se admite chiar că banii noi sunt creaţi doar atunci când băncile comerciale acordă credite sectorului privat şi guvernamental(11), procesul invers, al distrugerii banilor, având loc atunci când, la scadenţa creditului, "hârtiile de valoare sunt returnate emitentului, iar acesta rambursează banii primiţi, care sfârşesc prin a fi sterilizaţi de banca centrală". La randul său, FMI a recunoscut existenţa şi recrudescenţa banilor - datorie, susţinând că "emiterea banilor prin creditare creează o legătură permanentă între bani şi credit, care devine problematică atunci când nivelul ridicat al datoriilor poate declanşa o criză financiară" şi arătând, în plus, că "dacă băncile sunt libere să creeze bani când acordă credite, atunci se amplifică potenţialul de creare a boom-urilor şi prăbuşirilor ciclice, mai ales când băncile evaluează greşit capacitatea de rambursare" (volumul masiv al creditelor neperformante încă existente în Europa, de circa 900 de miliarde de euro, fiind o probă indubitabila că "evaluarea" greşită a capacităţii de rambursare a fost endemică, iar modelele de risc inutile). Adevărul este că această "creaţie monetară privată" a devenit explozivă după anul 1970, când consumul pe credit a devenit o adevărată necesitate nu numai în SUA, ci şi în Europa, Canada, Australia şi Japonia. În prezent, cea mai mare cantitate de monedă aflată în circulaţie este reprezentată de banii-datorie. De regulă, în cadrul masei monetare a unei ţări, banii - datorie reprezintă peste 90%, în Marea Britanie procentul fiind chiar de 97%. Moneda fiduciară, emisă şi andosată de băncile centrale, nu mai reprezintă decât restul masei monetare (3-10%).
Denumirea de "bani interni" utilizată de BCE este un eufemism. Cuvântul "intern" poate sugera că banii respectivi există doar în circuitul intern al băncii. După ce sunt emişi şi puşi în circulaţie, acestor bani "interni" li se permite, în mod cutumiar, a se comporta ca şi când ar avea aceleaşi atribute ca şi banii fiduciari, adică putere de plată şi de tezaurizare. Esenţial este, însă, că aceşti bani "interni" sunt generatori de dobânzi prin simplul fapt al creării lor, în timp ce banii fiduciari nu sunt purtători de dobânzi, fiind admişi la plată la valoarea lor nominală, cu toate riscurile date de fluctuaţiile lor valorice. În plus, contractele de împrumut care creează banii-datorie pot fi vândute unor colectori de creanţe sau "securitizate", adică împachetate în portofolii mari, cu sau fără elemente comune, pentru a fi circularizate, mobilizate sau puse în garanţie pentru ca bancă să obţină împrumuturi de refinanţare de la alte bănci. Câtă vreme există contractul de împrumut care i-a creat, aceşti bani există ca oricare alt tip de ban fiduciar. Întarzierea rambursării sau, după caz, omisiunea ori imposibilitatea plăţii determină apariţia aşa-numitelor credite neperformante (care nu sunt altceva decât rebuturi de bani-datorie, eşecul sistematic al "creaţiei" bancare) care afectează lichiditatea băncilor şi exercită presiuni inflaţioniste suplimentare asupra banilor propriu-zişi, cei "tari", emisi de bancă centrală. Pentru a da iluzia solvabilităţii (impusă de reglementările prudenţiale), aceste credite neperfomante sunt repuse în circulaţie prin intermediul cesiunii de portofolii de astel de credite - problema către aşa-numiţii colectori de creanţă, care vor continua, în locul băncii comerciale, efortul de recuperare a banilor - datorie şi, implicit, le vor prelungi viaţa, atât de precară şi efemeră cât este, executând venituri reale, bunuri reale (inclusiv case de locuit) şi valori importante ale debitorilor.
Dacă banii fiduciari nu pot fi consideraţi mărfuri, cu atât mai puţin pot fi astfel calificaţi banii "interni", fabricaţi de băncile comerciale. Banii "interni" ai băncilor comerciale sunt doar însemne ale datoriilor. De aceea, în realitate, denumirea corectă a acestui tip de bani este cea de bani-datorie.
Deşi, din perspectiva băncii comerciale creatoare de bani - datorie, aceştia sunt "garantaţi" cu totalitatea banilor - datorie fabricaţi de respectiva bancă, la fel ca într-un joc al oglinzilor paralele, debitorul este ţinut, totuşi, să constitutie garanţii personale şi reale pentru asigurarea rambursării acestui rezultat al alchimiei, ceea ce îl pune în permanent pericol de a fi executat silit pe venituri viitoare reale ori pe bunuri mobiliare şi imobiliare (inclusiv casa de locuit sau fondul de comerţ) palpabile. Garanţiile se constituie chiar pe veniturile publice viitoare, atunci când debitorul este statul însuşi sau o autoritate publică locală. Debitorul trebuie să ramburseze banii - datorie, cu dobânda (şi alte costuri, mai mult sau mai puţin transparente).
Dacă banii - datorie sunt creaţi din nimic şi, după rambursarea datoriei, redevin neant, înseamnă că tot ceea ce rămâne din existenţa lor efemeră este dobânda. Aceasta trebuie achitată de toţi debitorii: companii, simpli particulari, autorităţi publice locale sau stat (în aceste două din urmă cazuri fiind suportată de contribuabili, din taxele şi impozitele pe care le achită).
Banii nu au fost inventaţi pentru a produce prin ei înşişi mai mulţi bani. Împrumutul cu dobândă este contrar eticii şi etiologiei banilor.
Majoritatea religiilor lumii au considerat abominabil împrumutul cu dobânda, filosofii şi economiştii clasici dezavuându-l, la rândul lor.
Cu toate acestea, împrumutul cu dobândă a devenit, în ultimii 300 de ani, temelia nefirească a sistemului economic actual, înmulţirea banilor prin perceperea de dobândă devenind o normă cutumiară pe care unii contemporani au ajuns chiar să o considere o religie insuficient de extinsă şi susţinută de către stat.
4. Dobânda este, de fapt, indirect suportată de absolut toată lumea, cetăţeni şi consumatori, deopotrivă, întrucât costul tuturor produselor şi serviciilor care se comercializează conţine costul cu dobânzile achitate de cei care se împrumută pentru a produce acele bunuri şi servicii. Este o evidenţă indeniabilă a lumii contemporane: se împrumută, într-o proporţie mai mică sau mai mare, absolut toţi comercianţii, statul, autorităţile locale şi o mare parte dintre simplii particulari, creând, odată cu actul juridic al împrumutului, bani-datorie, într-o cantitate care se află în proporţie de 9 la 1 faţă de banii "tari", emişi de băncile centrale. Ritualul împrumutului este o practică inexorabilă, fiind permanent alimentată prin împrumutul exersat chiar de stat şi de către autorităţile publice locale, fiind destinat, după caz, finanţării deficitelor bugetare(12) sau investiţiilor publice. Aşadar, contribuabilii, care sunt nevoiţi să împartă cu statul şi cu autorităţile publice locale orice venit, cedându-le acestora cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii circa 2/3 din veniturile brute, sunt nevoiţi să suporte toate costurile împrumuturilor "partenerului" lor, statul sau autoritatea locală. Ca şi orice alt debitor care se împrumută la bănci, şi statul, acest indezirabil, dar inevitabil "partener" al contribuabilului, crează bani prin simplul act juridic al împrumutului. Mai mult chiar, toate serviciile şi "serviciile" bancare sunt purtătoare de comisioane, speze şi alte tipuri de costuri, inclusiv cele cu amenzile şi sancţiunile impuse băncilor pentru practici comerciale incorecte, iar acestea sunt, pur şi simplu, inevitabile, întrucât operaţiunile băneşti nu se mai pot efectua decât prin bănci (exceptând plăţi zilnice în numerar de sub 2000 de lei). Băncile încasează dobânda de la toţi cetăţenii şi de la toţi consumatorii, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei nu au credite sau nu au nici măcar conturi bancare. Rezultatul acestei adevărate financializări a economiei este faptul că circa 45% din costul tuturor bunurilor şi serviciilor este dat de costul cu bancarizarea şi, mai ales, de costul presupus de crearea şi circulaţia banilor - datorie, adică dobânda.
Consumatorul, simplul particular, este cel mai afectat (dar şi cel mai puţin conştient) de pandemia împrumutului cu dobândă. Fiecare actor economic cu care el interacţionează are dobânzi de plătit, pe care le integrează în preţul cu care îşi vinde bunurile sau serviciile. De aceea, inclusiv puţinii "privilegiaţi' care nu au nici un credit care să îi ţină captivi lungi perioade de timp, ajung să muncească sau să îşi cheltuiască economiile nu pentru ei şi familiile lor, ci pentru a plăti nişte datorii pe care societatea, în ansamblu, le are la un grup extrem de restrâns de creditori, care fac banii (cu care ne controleaza) din alţi bani, doar aşteptând să treacă timpul. Iar aceste datorii, acumulate în urma unui proces fraudulos şi complet ilegitim de creare de bani din nimic, cresc permanent.
Mai mult decât a face din plata datoriei un ritual, lumea contemporană este tot mai adânc afectată de un adevărat fenomen de financializare, adică de bancarizare generala a economiei şi a societăţii, de îndatorarea statului prin credite şi obligaţiuni (bonduri) şi de supra-îndatorare a consumatorilor prin credite de consum şi ipotecare. Acest fenomen înseamnă, pur şi simplu, desprinderea economiei de faptul economic real, în favoarea operaţiunilor financiare care se învârt în cercul vicios al banilor-datorie, creaţi din nimic, ceea ce a determinat subordonarea întregii societăţi unicului scop al menţinerii în viaţă a instituţiilor financiare, cu preţul sacrificiilor tuturor celorlalţi membri ai societăţii, naţionale sau globale. Iar financializarea, aşa cum rezultă din recente date statistici publicate pe unele site-uri de analiză a evoluţiilor economice(13), a făcut bogaţii mai bogaţi decât oricând, fără să extindă această creştere a averii şi a bunăstării economice la masa mare a consumatorilor, din ce în ce mai pauperizaţi, nu numai pentru că s-au supra-îndatorat în timp ce veniturile lor au stagnat sau chiar au scăzut, ci şi pentru că au fost obligaţi de stat să suporte pierderile provocate de iresponsabilitatea cu care băncile au creat bani-datorie în cantităţi nelimitate.
Sancţiunile pecuniare impuse băncilor pentru manipularea "pieţei" banilor se regăsesc în costurile tuturor serviciilor bancare, fiind puse în sarcina tuturor clienţilor bancari, ca o otravă împrăştiată în doze homeopatice în apa de băut, care nu ucide pe loc, ci treptat.
Se spune că banii nu au miros. Dar lumea contemporană este obişnuită, totuşi, cu realitatea spălării de bani, cu manipularea indicilor de dobândă şi, mai ales, cu finanţarea prin bani - datorie a regimurilor autoritariste, militariste, tiranice, a războaielor şi a terorismului. Şi atunci când împrumută un dictator, un regim terorist, un lord al războiului, băncile crează bani - datorie. Fiind constrânşi de cutuma acceptării banilor - datorie cu titlu de bani "tari", nu sezizăm realitatea datoriile odioase create pentru a crea bani - datorie care circulă ca şi banii fiduciari, emişi de băncile centrale. Toţi suntem obligaţi să îi "atingem" şi să ne pângărim, cu sau fără conştiinţaă acestei orori, pentru că am fost învăţaţi că banii nu au miros, că sunt fungibili, că repunerea lor în circulaţie îi face cumva aseptici.
Capitalismul financiarizat este orb din punct de vedere social, politic şi tehnologic şi este complet insensibil şi lipsit de suflet în raport de perdanţi.
Economia libertariană, condusă după canoanele lui Schumpeter, creează inegalităţi frapante şi inechitaţi. Ne intinează viaţa şi ne gajează viitorul.
5. Deşi banii sunt o resursă indispensabilă întregii comunităţi umane, crearea şi distribuirea lor sunt monopolul unui grup restrâns de stăpâni ai finanţelor plasaţi în vârful piramidei sistemului financiar-bancar. Cantitatea de bani-datorie creată din nimic este nelimitată şi, dată fiind latura juridică a acestei creaţii alchimice, banii-datorie au devenit instrumentele perfecte ale controlului şi ale aservirii. Lumea este împărţită în bogaţi şi săraci şi, mai ales, este segregată pe criterii religioase, economice şi de rasă pentru că exact astfel au planificat lucrurile cei ce deţin controlul asupra noastră. Planeta este grav rănită de practicarea industriilor poluante, inclusiv a agriculturii intensive, pentru că există bani-datorie şi pentru că cei care deţin monopolul creării banilor pot crea, prin îndatorare, bani la nesfărşit, orientând activitatea umană către sectoare care pot sau par că pot să producă suficiente produse de consum pentru a se rambursa datoriile create prin simpla emitere a banilor, ceea ce ne face să ratăm (în mod repetat în ultimii 50 de ani scurşi de la venirea omului pe Lună) mai toate oportunităţile reale de progres şi dezvoltare a speciei umane.
Interesant este că, în prezent, lumea pare la confluenţa între sistemul monetar bazat pe monedă şi sistemul monetar bazat pe credit.
Banii fiduciari şi banii - datorie sunt deopotrivă evanescenţi. De vreme ce nu se mai susţin pe un suport cu valoare de întrebuinţare proprie (aşa cum era cazul cu banii reprezentativi, care aveau un echivalent în aur) ci doar pe încrederea în banca centrală sau, după caz, pe "garanţia" dată de totalitatea creditelor acordate de băncile comerciale creatoare ale banilor - datorie, încredere impusă de stat prin lege, aceşti bani evanescenţi pot sărăci mase mari de oameni şi îmbogăţi minorităţi foarte restrânse de monopolişti şi rentieri care, în plus, sunt şi apăraţi de răspundere pentru crizele şi pagubele pe care le provoacă în goana lor după controlul resurselor.
Pe de altă parte, am fost deprinşi să credem că inflaţia este legată de monedă. Dar, când baza sistemului monetar este creditul, inflaţia nu îşi mai poate avea sensul, nu mai este logică. Ar trebui să conteze nu inflaţia monetară, ci costul timpului trecut între scadenţa obligaţiei şi plata efectivă (dobânda) şi indicele preţurilor de consum. Rata de schimb şi valoarea monedei depind de acoperirea în aur (sistem abandonat în 1971), în timp ce creditul depinde de încrederea în guverne sau în bănci. Creşterea masei monetare când inflaţia şi şomajul au valori scăzute şi constante nu are niciun sens. Şi mai bizar este atunci când scade puterea de cumpărare a monedei, deşi inflaţia este redusă. Preţurile de consum cresc constant întrucât creşte constant cantitatea de bani-datorie, rezultată exclusiv din creditare (fără acoperire în aur, deci fără valoare intrinsecă, ci doar cu valoare dată de încredere).
6. Aşa cum remarca recent Yuval Noah Harari, nu există [...] naţiuni, bani, drepturi ale omului, legi şi justiţie în afara imaginaţiei comune a oamenilor(14). Deşi miturile există numai în imaginaţia comună a oamenilor, un număr practic infinit de străini pot coopera cu succes prin intermediul credinţei în mituri comune. Aceasta este partea pozitivă a constatării, căci în lipsa acestei cooperări, societatea umană şi civilizaţia nu ar fi existat şi nu ar putea supravieţui. Miturile, chiar şi cele false, sunt mai mult decât utile oamenilor, sunt vitale civilizaţiei. Partea negativă, întunecată, a acestei constatări este faptul că, deşi naţiunile şi corporaţiile, ca şi banii, există doar în imaginaţia noastră, am ajuns să ne sacrificăm în slujba lor(15). Afirmaţia este, însă, valabilă doar pentru marea masă a populaţiei, nu şi pentru cei câţiva overlorzi ai sistemului care tind să îşi prelungească viaţa şi să îşi extindă avuţia la nesfârşit, în dauna tututor celorlalţi şi chiar a speciei umane(16). Iar această inegalitate şi imunitatea de răspundere ce rezultă au potenţial exploziv.
De aceea, lumea are nevoie de un alt sistem de cooperare prin bani. Poate că vom învăţa ce şi cum să punem în locul bolnavului lumii contemporane, sistemul bancar, după referendumul din Elveţia, din data de 10 iunie 2018.
NOTE
(1)A spune că banii sunt mărfuri şi echivalent valoric al mărfurilor, în acelaşi timp, este ca şi când ai spune că pisicile sunt animale şi, în acelaşi timp, echivalentul valoric al animalelor, de unde concluzia, evident absurdă, că toate animalele pe care le putem vedea fără ajutorul microscopului sunt pisici, în cantităţi mai mici sau mai mari.
(2)Gaspard Koenig, Le bitcoin, c'est mieux que l'euro, in Les Echos, 14 februarie 2018, p.11.
(3)Conform lui Mervyn King (Sfârşitul alchimiei, p.312), impunerea unei rate negative reale a dobânzii - în esenţă, în impozit pe avere - asupra tuturor formelor de avere financiare expropriază venitul celor care economisesc şi poate modifica aşteptările privind viitoarele rate efective ale impozitelor pe avere. Paradoxal, aceasta poate înseamna şi o "oportunitate" pentru banca centrală. Cu cât este mai mare valoarea nominală în raport de valoarea reală a banilor de la data emiterii lor, cu atât este mai mare câştigul potenţial din senioraj (diferenţa între costul emisiunii monetare şi valoarea nominală a acesteia). Pentru definiţia seniorajului, a se vedea: Ce reprezintă banii? Seniorajul ridică unele probleme de conflicte de interese şi de hazard moral, întrucât permite băncilor centrale să facă profit chiar din diferenţele de valoare, nominală sau reală, pe care tot ele le determină prin politici monetare.
(4)În România, acest capital este situat la valoarea ridicolă de 8 mil Euro.
(5)A se vedea Reuters, ediţia electronică din 8 noiembrie 2009, Goldman Sachs boss says banks do "God's Work", precum şi Business Insider, ediţia electronică din 9 noiembrie 2009, Lloyd Blankfein Says He is Doing God's Work.
(6)Teoria, oficial susţinută de BCE, poate fi regăsită aici: Ce reprezintă banii?.
(7)Buletinul trimestrial al Băncii Angliei, Trimestrul 1 din 2014, conţine două studii scrise de Michael McLeay, Amar Radia şi Ryland Thomas, intitulate Banii în economia modernă: o introducere şi, respectiv, Crearea banilor în economia modernă, ambele evocate de Călin Rechea aici: Înţelegerea naturii banilor este mai presus de înţelegerea produselor financiare (partea I în Bursa, 28.04.2014, iar partea a II-a în Bursa, 06.05.2014). Teoria este acceptată şi chiar explicitată ca o "alchimie" de Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei, în Sfârşitul alchimiei: Banii, băncile şi viitorul economiei globale, publicată în limba română de editura comunicare.ro, Bucureşti, 2017.
(8)A se vedea: Ce reprezintă banii?
(9)A se vedea studiul Adevărul despre bănci, publicat în revista FMI, Finance & Development (nr. 1, din martie 2016), de Michael Kumhof şi Zoltan Jakab (articol evocat de Călin Rechea, în Bursa, numărul din 11.07.2016, cu titlul Sprint final în cursa falimentelor bancare în Europa?, care poate fi regăsit aici: BCE ESTE DESCALIFICATĂ DE APELUL PENTRU UN NOU AJUTOR DE STAT/Sprint final în cursa falimentelor bancare din Europa?
(10)Afirmaţiile sunt preluate dintr-un studiu prezentat de oficiali din BNR în cadrul unui seminar de educaţie financiară adresat judecătorilor (?!!), intitulat Ce sunt banii: cum sunt creaţi şi cum sunt distruşi. Rolul încrederii într-o economie bănească, studiu evocat de Călin Rechea, într-un articol publicat în Bursa, în numărul din 19.04.2017 (care se poate regăsi şi aici: BANCA NAŢIONALĂ FACE EDUCAŢIE FINANCIARĂ MAGISTRAŢILOR (I)/Ştie BNR cum sunt creaţi banii în economia modernă?). Lectorul care a prezentat studiul a afirmat şi că, deşi banii sunt creaţi din nimic, ei nu sunt, totuşi, emişi în schimbul a nimic, întrucât ar avea "în spate" diverse garanţii, cum ar fi titluri sau obligaţiuni de stat şi municipale sau alte garanţii mobiliare sau imobiliare, ceea ce este o afirmaţie fără acoperire faptică şi contrazisă chiar de lectorul respectiv, care a susţinut că atât BNR, care emite banii "ţării" (banii care constituie masa monetară M0), cât şi băncile comericale, care emit banii "interni", adică banii generaţi de actul juridic al creditării şi care fac parte din masa monetară în sens larg (M2 sau M3), se bazează doar pe încrederea utilizatorilor sau a debitorilor în bănci.
(11)Ibidem. Afirmaţia este inexactă, întrucât şi banca noastră centrală a emis bani excedentari, meniţi a "stimula" creşterea economică prin stimularea inflaţiei. Masa monetară M 0 a fost, practic, triplată în decursul celor 11 ani de la aderarea României la UE, aşa cum se va putea vedea mai jos.
(12)Într-o lume normală, deficitele bugetare nu ar trebui să existe, întrucât veniturile publice ar fi dimensionate exact în masura dată de volumul cheltuielilor publice.
(13)A se vedea: Three Cheers for Financial Repression/Truth told, it's more like financial liberation.. Autorii reţin şi că ceea ce este bun pentru bancheri nu a fost bun pentru economie ca întreg. Dacă noi, toţi ceilalţi, suntem "nevoiţi" să suportăm efectele stagnării sau ale involuţiei economice şi ale sărăcirii, este pentru că la asta ne obligă "forţele impersonale ale pieţei", şi nu pentru că suntem victime ale represiunii financiare. În schimb, dacă creditorii financiari primesc dobânzi mai mici decât se aşteptau pentru că, pur şi simplu, deţin obligaţiuni contra statului, este "pentru că şi-a băgat guvernul coada". Totuşi, când intenţia de economisire este mai mare decât apetitul pentru investiţii, pare inevitabil ca deţinătorii de averi mari să plătească un bonus pentru a-şi salva capitalul lichid (prin plasarea economiilor în bonduri de stat).
(14)Y. N. Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii, Editura Polirom, Bucureşti, 2017, p.33.
(15)Yuval Noah Harari, Homo Deus. Scurta istorie a viitorului, Editura Polirom, Bucureşti, 2018, p.160.
(16)In Homo deus, Y. N. Harari oferă angoasante argumente şi fapte conform cărora acest viitor sumbru al omenirii se întâmplă deja. Cu ajutorul munţilor de bani pe care s-au aşezat, overlorzii sistemului, adică bancherii, proprietarii BigPharma şi Frankenfood producers, precum şi moguli IT, au trecut deja la îmbunătăţirea biochimică şi tehnologică a propriilor corpuri, precum şi la fuziunea treptată cu inteligenţă artificială (AI), care le vor permite perioade lungi de viaţă, cu mult dincolo de actuala speranţă medie de viaţă a omenilor ca noi (90 de ani).
1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 11.06.2018, 10:38)
Superb!
1.1. Erata la nota 4 capital social (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de The Brute în data de 11.06.2018, 13:02)
va referiti la capital propriu care intr-adevar inglobeaza si capitalul social insa care mai are in componenta si rezervele precum si rezultatul reportat.La BCR veti observa doua valori ale capitalului social deoarece iinflatia este tratata pana in 2004 ca hiperinflasie, aici Sifurile care au vandut fiind pacalite, deoarece au trecut cu vederea coeficientul inflationär de tri virgula septe
2. manipularea manipularii
(mesaj trimis de chirila mihai în data de 11.06.2018, 22:16)
in 2008 cind in sua niste nebuni au falimentat banci si societati de asigurare prin manipulare in romania sa manipulat manipularea si baetii destepti au furat euro de la stat si siau cumparat ferme agricole la un pret manipulat dupa care au manipulat televiziunile imobiliare ca sa cumpere de la tarani si mai jos terenurile agrigole si cu banii manipulati in terenuri agricole acum asteapta viitorul acestia sint politicieni apar la tv ca sa se laude cu manipularea lor ei sint si agenti imobiliari ministii presedinti fermieri cu salarii cistigate parca la loto 6 din 29 au si fabrici si uzine tine salariile de mizerie jos poate va mai gasi vreun fraer sai munceasca degeaba si golanii platesc salarii mai bune ok