Marea sau mica glaciaţiune?

Nu cred că a mai rămas o zi în calendar care să nu fi fost "neagră", din cauza unei crize financiare, a unei căderi la bursă sau a prăbuşirii vreunui gigant economic. Iată, am avut şi lunea neagră! Indicii principali, la toate marile burse ale lumii, au căzut, între 3 şi 7 procente. În cazul de faţă, efectul de antrenare a fost mai relevant decît nivelul propriu-zis al pierderilor. Din America, în Asia şi de acolo în Europa, unda de şoc a fost determinată, se pare, de aerul precipitat cu care Administraţia Bush a anunţat noul său plan de "relansare economică". În locul efectului pozitiv scontat, interpretarea a fost negativă, proiectul legislativ fiind luat ca o acreditare politică oficială, la cel mai înalt nivel, a perspectivei de care se vorbeşte intens, încă din vară: intrarea economiei americane într-o perioadă de recesiune. Cît de adîncă? Nu se ştie. Cît de mult ar putea dura?, nici atît! Consecinţele pe plan mondial, pentru pieţele financiare, pentru comerţ, pentru şansele de dezvoltare, mai ales ale ţărilor care sunt puternic dependente de exporturi şi afluxuri externe de capital, sunt uşor de întrevăzut. Şi cine nu este astăzi dependent? De la Statele Unite şi Germania, pînă la China şi India, ca să nu mai vorbim de economiile cu masive distorsiuni structurale şi precare echilibre, cum este cea a României.

Primele reacţii sunt mai degrabă reţinute. Toată lumea speră că este vorba doar de efecte sistemice controlabile, "locale". Cuvîntul panică a apărut deja în discursurile analitice, deocamdată însă doar ca pretext pentru a fi exclus din peisaj! "Panica nu-i un bun sfătuitor şi niciun investitor nu poate cîştiga dacă iese din piaţă", scria Handelsblatt, după căderea Bursei de la Frankfurt, cea mai mare, de la evenimentele lui 11 septembrie 2001. "Nu există niciun motiv de panică, dar nici vreunul de încredere", îi răspunde mai sceptic Frankfurter Algemeine Zeitung. Financial Times reaminteşte faptul că unda de şoc, resimţită zilele acestea, a fost în mare măsură prevăzută. Acest lucru a făcut ca pieţe importante, cum sunt cele de equities, foarte sensibile la variaţiile de risc, să nu înregistreze, totuşi, evaporări masive sau şocuri care să declanşeze o criză de sistem.

Desigur, teama este un factor important în ecuaţia evenimentelor. Administraţia Bush a dorit, cu siguranţă, să reducă teama de recesiune. În analizele şi comentariile post-factum, se întrezăreşte clar reţinerea, de teamă ca nu cumva să se intre într-o buclă tipică a "profeţiei auto-împlinite" - genul de eveniment care are loc tocmai pentru că toată lumea crede că va avea loc. Reţinerea evaluărilor vine şi din teama de a nu greşi. În realitate, nimeni nu ştie dacă investitorii, cei care fac să se învîrtă această uriaşă moară globală a banilor lichizi şi semi-lichizi, de care are nevoie toată lumea, vor considera că au mai multe motive să rămînă pe pieţe, decît să se retragă, rapid şi dramatic. Această lipsă de refugiu sigur a uriaşelor sume de bani care se află permanent în circuitul financiar mondial este, desigur, unul dintre motivele de optimism. Chiar dacă vor fi pierderi şi scăderi, "The show must go on"! Mai ales că pierderile şi scăderile de valori bursiere nu se împart niciodată omogen. Există întotdeauna o şansă bună ca cel care pierde să fie "celălalt". O perspectivă cît se poate de tentantă pentru ambiţioşi şi hiper-concurenţiali! Este motivul pentru care Financial Times reaminteşte că, după o micro-cădere a burselor, ca aceasta, există întotdeauna o "revenire", ca într-o mişcare de pendul. Evenimentele au fost folosite, desigur, şi de cei care obiectează, din motive mai ales ideologice, la modul în care funcţionează pieţele mondiale: "supra-încălzite de dogmele ultra-liberale, care resping orice încercare de reglementare mai strictă", cum scrie cu năduf Liberation, la Paris. "Pieţele se reglează singure, găsesc remedii pentru propriile lor dezechilibre", propoziţia favorită a abordărilor libertariene este, ca de obicei, trîntită de pămînt, cu aceste ocazii, de cei care susţin că în faţa crizelor speculative, pieţele nu au decît un singur "remediu", crah-ul! În realitate, toată lumea ştie că pieţele, ca să fie instrumente tentante de tranzacţionare, trebuie să lase loc şi acţiunilor speculative, care aduc cîştiguri mai mari şi/sau mai rapide, decît "media". Doar că pieţele, mai devreme sau mai tîrziu, corectează aceste "inflamări", iar atunci balonul plesneşte brusc! Tot ceea ce se poate face este limitarea spaţiului de acţiune şi a ponderii activităţilor speculative. Există însă un cost: pieţele devin mai puţin atractive. După cum există şi o limitare: blocarea speculaţiilor care generează efectul "balonului de săpun" nu se poate face prin mijloace administrative şi reglementări simple, ci doar prin politici de alocare a riscului, care nu se lasă niciodată puse în ecuaţii de tip liniar şi nici exprimate în inferenţe clasice de tipul modului ponens: dacă A, atunci B!

Şi ce au toate astea de-a face cu România noastră, cea veşnic tînără şi ferice?

Dacă te iei după ceea ce "dis­cută" politicienii noştri, după agenda lor, după bătăliile în care sunt angrenaţi, este evident că "lunea neagră" nu ne priveşte nici cît negru sub unghie! Pe de altă parte, pentru majoritatea oamenilor, faptul că de ieri, pentru a cumpăra 1 euro ai nevoie de 3,7 lei, în loc de 3,2, cum era prin august 2007, este un fel de cimilitură chineză.

Nu este deloc un mister motivul pentru care politicienii preferă să aştearnă "tăcere şi beznă" peste ceea ce se întîmplă cu economia Româ­niei, sub presiunea unor astfel de "furtuni" masive ce au loc la nivel global: ar echivala cu anunţul propriului faliment. De ce nu există o dezbatere publică, în afara arenei politice, sau de ce puţinele analize care se fac, totuşi, nu au niciodată loc în spaţiul public, aceasta-i întrebarea? O întrebare de al cărui răspuns depinde dacă societatea românească va avea posibilitatea şi tăria să schimbe ceva important în politica internă, cu preţul unei mici glaciaţiuni, sau dacă se va prăbuşi în braţele marii glaciaţiuni, care o aşteaptă.