Marketing politic

Ce se mai vinde, ce se mai cumpără pe piaţa politică a Europei? Alegerile din ţări importante, pentru ceea ce este şi ceea ce va deveni Europa, dau răspunsuri care nu se prea adună.

Spania a preferat "continuitatea". Socialistul Jose Luis Rodriguez Zapatero a reuşit să cîştige al doilea mandat, mult mai convingător decît pe primul şi să trimită pe tuşă cea mai bună generaţie de politicieni ai dreptei spaniole, de la sfîrşitul erei Franco. Dacă succesul primului mandat poate fi pus pe seama reacţiei anti-război, anti-Bush, cel de-al doilea vorbeşte despre capacitatea de guvernare şi mai ales despre succesul comunicării cu electoratul al unui premier care nu străluceşte, nici prin idei economice îndrăzneţe, nici prin reforme radicale şi nici prin altceva. Se pare că stînga socialistă spaniolă are o şcoală de lideri mai bună decît dreapta, pentru că, asemenea predecesorului său la conducerea PSOE, F. Gonzalez, Zapatero stăpîneşte ca un maestru arta de-a cultiva relaţia cu partidul şi cu militanţii săi, chiar dacă se răsfaţă în fotoliul de Premier. În Spania, victoria stîngii socialiste este una a realismului, a organizării şi utilizării potenţialului de comunicare, în faţa unei drepte care a crezut că are succesul asigurat, că el va veni, logic, aproape de la sine.

Franţa, după ce a ales dreapta, odată cu Sarkozy, i-a administrat un duş rece la recentele locale. Mecanismul compensării nu clarifică lucrurile, prăpastia dintre cele două redute politice nu poate fi redusă, iar "alegerile cu pendul" nu fac decît să menţină această diviziune ireductibilă, pentru că fiecare parte speră că data viitoare va fi rîndul ei, la cîştig. Vestea proastă pentru francezi este că nici dreapta, nici stînga nu sunt capabile să se reformeze, din interior, iar promisiunile de schimbare radicală a instituţiilor, a mecanismelor politice şi economice, făcute mereu de cîştigători, nu sunt niciodată realizate. Motiv pentru care Franţa se scufundă, încet, dar sigur, în văzul Europei, care nu mai e dispusă să-i acorde, din oficiu, locul privilegiat de lider. Relaţia cu Germania nu mai este condusă de la Paris, ci de la Berlin, care a preluat iniţiativa, face agenda şi îşi impune soluţiile, iar cea cu Londra rămîne la stadiul la care au lăsat-o Charles de Gaulle şi Winston Churchill, adică rece, cu intensificări intermitente ale dispreţului reciproc.

Vestea cea mai interesantă vine din Italia şi numele ei este Berlusconi. Prin cartierele "poche" ale Europei, prin catedrele de filozofie radicală şi sociologie militantă, pline de universitari respectabili, foşti şi actuali admiratori platonici ai lui Che, Mao, Trozki şi Lenin, a bătut un vînt de deznădejde. Dacă al doilea mandat Berlusconi a fost o înfrîngere, al treilea este pur şi simplu o umilinţă. Nici în cercurile nobiliare ale Europei, convertite de nevoie la democraţie, nu s-a sărbătorit la auzul veştii. Succesul unui "parvenit" poate fi înghiţit sau uitat, dacă este vorba doar despre bani, dar dacă peste bani se adaugă şi succesul politic, iar omul de stat tinde să se transforme în statuie, atunci lucrurile nu mai sunt acceptabile. Statuile, în Europa, au un anume pedigri!

De ce l-au ales din nou italienii pe Berlusconi şi i-au asigurat o guvernare sigură pînă în 2013? Părerile sunt împărţite. Unii comentatori spun că teama este cea care a vorbit la urne. Teama de reforme, teama de valul schimbărilor, teama de imigranţi, teama că dezbinarea stîngii nu este un teren propice pentru a înfige în el rădăcinile unui copac ce se pregăteşte să înfrunte furtuni economice de gradul 7. Alţii spun că rezultatul se datorează aceleiaşi reţete de popularitate pe care un actor de talia lui Berlusconi o poate reface cu succes, de cele mai multe ori: populism, farmec personal, vorbe spuse doar pentru că există urechi gata să le soarbă. Între timp, guvernarea socialisto-comunistă a avut grijă să facă praf finanţele publice şi să ideologizeze la maxim firavele încercări de reformă, ceea ce, desigur, a jucat în cărţile lui Berlusconi. Alţii spun că succesul s-a datorat, în primul rînd, greşelilor guvernării Prodi, speculate eficient şi credibil de discursul lui Berlusconi. Alţii sunt de părere că, pur şi simplu, Berlusconi se vinde încă bine, ca mit. Mitul succesului, o variantă locală a mitului american: "De la Nimic la Tot, în mai puţin de-o viaţă!". "Bani, Faimă, Femei, Putere", Berlusconi este varianta italiană a visului american, reuşit la el acasă.

Cel mai important rezultat al alegerilor din Italia este, însă, nu atît al treilea mandat Berlusconi, cît restructurarea dramatică a reprezentării parlamentare. Italia, au spus-o comentatorii interni şi internaţionali, la unison, se îndreaptă sigur spre un sistem cu două partide mari şi unul de balanţă: "Libertate pentru popor", dreapta; "Partidul Democrat", noua faţă a stîngii, şi Liga Nord, radicali de dreapta care, fie vor învăţa jocul în noile condiţii, fie vor fi erodaţi în timp de cele două mari pietre de moară.

Cum nu există nicio linie serioasă de argumentare care să probeze efectul de antrenare, mimetic sau de val în opţiunile electorale, din diferite ţări europene, tot ceea ce se poate întrezări, pentru noi, este configuraţia viitoare a Parlamentului, bazată pe triunghiul PD-L, PSD cu remorca PC şi PNL. Iar logica politică a triunghiului e simplă, doi se unesc împotriva celui de-al treilea!