Marota FMI

Fondul Monetar Internaţional a ajuns în inima dezbaterii politice româneşti din această inclasabilă campanie prezidenţială. Cel puţin, în varianta băsesciană, FMI este, alături de referendum, cheia ieşirii din criză. Şi, dacă referendumul va rezolva problemele instituţionale, "programul" FMI va asigura ieşirea din criză şi începutul unei noi epoci de pros­peritate. Şi dacă contracandidaţii preşedintelui în funcţie sunt în dezacord cu acesta în problema instituţiilor şi a modului partizan în care este organizat referendumul, nu au însă vreo altă poziţie în raport cu FMI. Totul e astfel prezentat de parcă fără FMI Româ­nia nu mai are niciun viitor. Aşa că, FMI a devenit o marotă la modă. Dar cuvântul marotă are, şi în româ­nă, nu doar în franceză de unde l-am preluat, două sensuri: înseamnă şi idee fixă obsesiv reluată, dar şi sceptrul purtat de bufoni având în vârf clopoţei şi zorzoane, un simbol al nebuniei. Şi e o nebunie să transformi, odată în plus, un instrument, cum este împrumutul FMI, într-un program vizând viitorul. Din păcate, însă, aşa a fost şi în trecutul apropiat când Consiliul Europei, ba chiar şi FMI şi Banca Mondială, iar mai încoace NATO şi UE au devenit scopuri în sine.

Dar FMI nu poate şi nici nu trebuie să ţină locul unei politici economice naţionale. Dincolo de faptul că prin transformarea FMI în unica sursă a politicii economice naţionale se aduce o gravă atingere suveranităţii naţionale, această instituţie internaţională nu este în realitate decât o bancă. Iar faptul că FMI e astăzi în poziţia de a condiţioneze guvernarea în România este dovada clară a falimentului ideologic al politicienilor români. Dovedind încă odată incapacitatea de a contura o perspectivă economică proprie, candidaţii la prima demnitate "publică" par să accepte fără prea multe ezitări ceea ce începe să pară - cel puţin prin gura lui Mihai Tănăsescu, ale cărui aspiraţii în politica internă nu trebuie însă neglijate - dictatul FMI.

Oricum, tema FMI a fost resuscitată, după ce traversase deşertul un deceniu, odată cu criza economică. Dar cum a evoluat filosofia FMI astfel încât, după ce în anii "90 politicile dezastroase inspirate de Fond au decredibilizat instituţia, acum aceasta pare să se fi reabilitat fie şi parţial? Să fie FMI chiar atât de străin de criza care a aruncat economia mondială în cea mai gravă criză economică din istoria recentă? Puţin probabil! Ceea ce s-a schimbat oarecum la FMI este însă viziunea. De la neoliberalismul ortodox FMI a virat spre neokeynesianism. Spre exemplu, dacă ar fi să ne luăm după Olivier Blanchard, economistul şef al FMI, cheia ieşirii din criză stă în relansarea consumului. Cel puţin aşa explica acesta într-un interviu publicat în numărul din 28 septembrie al cotidianului catolic francez La Croix. Considerat ca apropiat neokeynesianismului Blanchard mai susţinea totodată că, deşi crede în piaţă, crede "de asemenea în rolul social al statului". Pentru a-şi preciza şi mai clar poziţia ideologică Blanchard - cândva un apropiat al socialiştilor francezi, dar care în 2007 a votat Sarkozy - explica în interviul amintit că dacă economia de piaţă a rămas singurul reper al construcţiei economice după căderea comunis­mului totuşi "trebuie să identificăm neajunsurile şi excesele sale şi să punem în aplicare politici pentru a le corecta, fie din punct de vedere al distribuţiei veniturilor, fie al bunăstării sociale, fie al încălzirii globale, etc." În România însă, în zona marilor guru ce gravitează încă în jurul Băncii Naţionale neokensyanismul e considerat o trădare a regulilor de aur ale pieţei. Iar ideea unei economii drastice şi necritice a resurselor bugetare, cu scăderea dramatică a deficitului şi reducerile succesive de personal în sectorul public, după ce sectorul privat a fost deja devastat, nu va contribui nici la relansarea consumului, nici la precizarea rolului social al statului.

În fapt, FMI nu este în situaţia de a oferi soluţii de guvernare, ci doar elemente de analiză economică ce pot fi folosite în elaborarea acestora. Dacă urmărim logica lui Blanchard constatăm că eventualul avantaj al FMI în raport cu guvernele naţionale constă doar în imaginea de ansamblu asupra economiei mondiale: "În condiţiile în care fiecare guvern a rămas izolat în faţa crizei, Fondul a fost în poziţia unică de a spune tuturor ce se întâmplă cu vecinii. Viziunea noastră globală ne-a permis să stimulăm liderii politici să adopte politici fiscale pentru a sprijini economia". Dar, nu FMI elaborează acele politici economice. Ele trebuie discutate şi convenite cu cei ce vor fi afectaţi de ele. Şi, teoretic campania electorală ar fi fost un bun prilej pentru asta.