Menghina echilibrelor precare

Economiştii au obsesia echilibrelor deşi ştiu că mişcarea economiei conţine impulsuri către imbalanţe, instabilitate. Cel mai profund driver al dezechilibrelor sunt inovaţia, spiritul întreprinzător, care permit unor persoane, companii, să obţină avantaje competitive, să ajungă în frunte, să perturbe ierarhii.

La nivelul statelor, pierderi şi câştiguri de avantaje competitive, dincolo de efecte ale ciclurilor economice şi mişcări de capital eratice, se traduc în deficite şi, respectiv, surplusuri comerciale externe -toate în dinamică. Dezechilibrele externe depind de politici economice. De ce există obsesia amintită? Explicaţia rezidă în ce spune bunul simţ: deficite mari, când ilustrează cheltuieli peste posibilităţi, nu pot continua la nesfârşit; la un moment dat au loc corecţii mai mult sau mai puţin dureroase. Altfel spus, echilibrul (dezechilibrul) este un concept dinamic, care pune alături resurse cu nevoi.

Economiştii vorbesc şi despre "echilibre multiple" (multiple equilibria); unele bune, altele mediocre, sau rele. Un echilibru bun, numit "divina conicidenta", combină inflaţie scăzută cu utliizare deplină a resurselor. Un echilibru rău, precar, priveşte o subutilizare cronică a resurselor, a forţei de muncă. Într-un fel, conceptele sunt forţate, deoarece deficite/surplusuri majore induc forţe de corecţie. Dar, este adevărat şi că pot persista dezechilibre - de pildă efectul hysteresis, ce cauzează deprecierea resurselor neutilizate.

Dezvoltarea economică este rezultatul capacităţii de a valorifica resurse (proprii şi atrase) în mod efficient/creativ fără îndatorare excesivă pe termen lung, care aduce vulnerabilităţi. Resurse sunt capital fizic şi uman, resurse naturale, tehnologii. Ca proces, dezvoltarea implică interacţiunea între ce am putea numi un "hard" şi un "soft"; prima componentă, "hard-ul", este stocul de factori de producţie; "soft-ul" priveşte politici economice, care trebuie să încurajeze economisirea, investiţia bună, spiritul întreprinzător, inovaţia, etc. Soft-ul, ca politică publică, trebuie să aloce resurse pentru educaţie în sectorul public. Softul influenţează dinamica hardului. În funcţii de producţie tip Solow , F= F(K.L), unde K este capitalul şi L se referă la forţă de muncă, progresul tehnic este un fenomen exogen. Teoria creşterii economice endogene (Paul Romer) accentuează importanţa instituţiilor, a ideilor şi pune soft-ul în centrul discuţiei.

Tabloul macroeconomic al României este ameliorat în ultimii ani. Dar o nouă deviaţie a deficitului bugetar are de ce să preocupe. Şi există "echilibre precare" ce indică fragilitate atât în materie de hard cât şi de soft.

Un echilibru precar rezultă din nivelul foarte scăzut al veniturilor fiscale. În 2016 aceste venituri au fost de circa 26% din PIB, cel mai scăzut nivel în ultimele decenii şi cel mai mic între statele UE. Acest nivel este foarte departe de ceea ce reclamă asigurarea de bunuri publice esenţiale pentru societate. În majoritatea economiilor emergente din UE, veniturile fiscale trec de 32-33% din PIB în timp ce în state avansate trec de 40%. Educaţia, sănătatea, cercetarea, infrastructura, apărarea naţională, protecţia cetăţenilor, etc sunt bunuri publice subfinanţate în România. Această subfinanţare nu favorizează însăşi economia privată.

Se poate vorbi despre o suboptimalitate a bugetului public, cronicizată pe două dimensiuni: a/ un nivel de venituri foarte scăzut; b/ cheltuirea banilor extrem de ineficientă. De exemplu, în ultimul deceniu investiţiile publice în România incluzând fonduri europene au fost între cele mai înalte ca pondere în PIB în UE, dar ineficienţa a fost copleşitoare. Între cauze sunt incompetenţa, risipa, extragerea de rente, etc. Corecţia deficitului bugetar ce a explodat în 2009 a fost acuzată de cetăţeni tot din cauza nivelului foarte scăzut de venituri în general. Cu cât veniturile oamenilor sunt mai mari cu atât mai puţin dureros este să le diminuezi la nevoie. Şi de aici se poate vedea fragilitatea şi rigiditatea bugetului public. Consolidarea bugetară după 2010 s-a făcut preponderent prin tăiere de cheltuieli. Pentru investiţii publice s-a mizat tot mai mult pe fonduri europene, care au luat locul unor resurse autohtone orientate spre alte utilizări, sau care au fost mai puţine. Dar există un revers al medaliei fiindcă nu am beneficiat de un volum agregat de resurse considerabil mai mare pentru investiţii publice. Iar România este o ţară cu nevoi mari în materie de infrastructură, educaţie, sănătate, etc.

Un pericol major pentru bugetul public este competiţia politică în a reduce impozite şi taxe - există o "goană în jos"' (race to the bottom). Cu o asemenea logică nu se va putea asigura nici minimum necesar de bunuri publice, funcţionarea statului. Problema în România nu este nivelul impozitării, ci colectarea foarte slabă!

Evaziunea fiscală şi neplata prin tot felul de "optimizări fiscale" sunt pe scară largă fiind o dovadă a funcţionarii defectuoase a instituţiilor; există o "'cultură a neplăţii"' şi se poate vorbi de un cerc vicios în măsura în care neonorarea obligaţiilor găseşte motivaţie în calitatea slabă a bunurilor publice. Dacă s-ar colecta aproape de media din alte ţări din centrul şi Estul Europei veniturile fiscale ar trebui să crească cu câteva procente din PIB. Iar cu o medie de cel puţin 30% din PIB venituri fiscale, România ar pune de acord, cât de cât, bugetul său public cu ambiţiile pe care le are în Uniune, cu obiectivul de a se alătura zonei euro la un moment dat.

În ce priveşte colectarea taxelor şi impozitelor, cultura instituţională, România seamănă mult cu periferia zonei euro şi vedem în ce suferinţă este aceasta. Este de gândit că, în cele din urmă, zona euro va avea o "capacitate fiscală" (buget propriu), ceea ce ar implica contribuţii de la statele membre fiecare mai mare -dincolo de contribuţia la bugetul UE. Cu un buget public atât de suboptim, care exprimă instituţii slabe, obiectivul de aderare la zona euro este mai puţin credibil.

Între altele, pentru îmbunătăţirea colectării ar fi bine să se revină la o declarare globală a veniturilor, care ar fi nu numai un exerciţiu de transparenţă şi corectitudine.

Un alt echilibru precar priveşte piaţa muncii, tot mai tensionată din cauza migraţiei, neprotriviri între ofertă şi cerere, îmbătrânire, etc. Există în această piaţă o coabitare, stranie ar spune unii, între surplus şi penurie. Fapt este că excedente şi deficite nu se compensează automat neexistând fungibilitate între resurse. Şi în alte economii emergente europene există presiune de creştere a salariilor în sectoare cu penurie acută. Privind starea acestei pieţe sunt de semnalat:

- deficite ce împing salariile în sus ca tendinţă (operează efecte de demonstraţie);

- o structură duală cu sectoare unde valoarea adăugată este mai ridicată - aici fiind posibile salarii mai înalte; şi sectoare, cu numeroase firme autohtone, unde productivitatea este mai degrabă scăzută;

- creşterea salariilor (salariului minim) loveşte firmele unde productivitatea muncii este mică.

Ponderea muncii în PIB este în România la coada clasamentului în UE (31-32%). În anii de criză această pondere a scăzut cam peste tot în Europa, dar cel mai mult în România. Sunt două observaţii de făcut aici: există o problemă mare de distribuţie a valorii adăugate, iar dacă întreprinderi doresc să reţină forţa de muncă trebuie să reexamineze distribuţia venitului net; fără a dezvolta sectoare cu valoare adăugată mai înaltă, salariile foarte greu se pot apropia de nivele "europene". Tot adevărată este constatarea că deficitul de infrastructură ( ce face parte din "hard"') suplimentează costuri de producţiei şi reduce din fondul de salarii - contribuie, cum spune colegul Valentin Lazea, la "'sub-plata muncii"'. Deşi ai spune că, la nivelul economiei, nu ponderea muncii în PIB ar fi afectată, ci distribuţia cu munca salariată pe activităţi.

Întrebarea cheie că şi o mare provocare pentru politica economică este deci cum să fie orientată structura de producţie către activităţi cu valoare adăugată mai înaltă -altfel spus, cum să fie create avantaje competitive care să permită salarii mai mari. Este de menţionat aici că şi dacă s-ar acorda credit "'teoriei salariilor eficiente" (effcient wage theory, G. Akerloff, J. Yellen -- salarii ce ar stimula câştiguri de productivitate, sau ar reţine forţa de muncă), uşor se intră în cercuri vicioase dacă nu există justa măsură în alegerile făcute. Desigur, combaterea evaziunii fiscale şi a profit-shifting-ului (inclusiv prin preţuri de transfer) intră în ecuaţia schimbării distribuţiei valorii adăugate între muncă şi capital.

Dacă am avea un buget solid, care să asigure bunuri publice în mod adecvat, cheltuieli ale firmelor ar fi mai bine alcătuite; productivitatea muncii ar creşte şi salariile, este de prezumat, odată cu ele. PIB-ul potenţial ar creşte mai repede. În acest scop, onorarea obligaţiilor fiscale trebuie să fie regulă a jocului. Un buget solid ar facilita o politică demografică care să cotracareze îmbătrânirea populaţiei şi migraţia.

Exodul de forţă de muncă afectează PIB-ul potenţial; este un fenomen ce se observă în economii emergente din UE din cauza diferenţelor de salarii faţă de ţări avansate. Dacă se reduce capitalul uman (în funcţia de producţie Solow scade L) ar trebui să fie compensată diminuarea cu creştere de productivitate. Capitalul uman de înaltă calificare migrat încorporează tehnologie. Şi nu poţi avea câştiguri de productivitate peste noapte, iar transferuri de cunoaştere substanţiale nu pot avea loc rapid. Poţi mări eventual rata de participare pe piaţa muncii internă, care este mică la noi (sub 60%). Nici nu prea poţi miza pe intrare compensatorie de capital uman din afară pe scară largă. Avem şi o distribuţie internă de venituri nu favorabilă - un coeficient GINI în jur de 32%. Iar creşterea economică durabilă şi de calitate depinde de investiţii şi educaţie, dar şi de distribuţia veniturilor, de incluziune.

Un echilibru precar derivă din politicile economice. Că vorbim despre deficit de analiză (vezi abordarea simplistă a aderării la zona euro), "stăpânirea intelectuală" a programelor, etc. discuţia trebuie să meargă la fondul chestiunii: în ce măsură se poate miza pe pilot automat în dezvoltarea economică.

Pieţele singure nu garantează surmontarea decalajelor economice. Este nevoie de o viziune care priveşte politicile macroeconomice, reforme structurale, politici industriale, politica demografică, dezvoltarea rurală şi, nu în cele din urmă, construcţia de avantaje competitive (mai ales când nu avem în vedere resurse naturale).

Politici de dezvoltare inteligente înseamnă că folosind pieţele să învingi capcane ce rezultă din asimetrii de forţă economică, informaţie, aglomerări de factori de producţie, etc - cum există şi pe Piaţa Unică din Uniune, unde condiţiile nu pot fi egale între participanţi inegali. În economie este nevoie de o masă critică de capital autohton responsabil. Cum arată şi o analiză efectuată de experţi ai BNR (Florian Neagu, 2016) un echilibru între firme autohtone şi firme străine pe piaţă internă este salutar pentru stabilitate financiară şi stabilitate economică. În sectorul bancar merită să existe o bancă de dezvoltare a statului. Trebuie subliniat că mai importantă decât relaţia (balanţă) cifrică între capitalul autohton şi cel străin este conduita în afaceri, să predomine practici bune.

În ce priveşte politici macroeconomice, prociclicitatea a făcut rău de-a lungul anilor. Când economia creşte considerabil peste potenţial şi când s-a ajuns la un gap de producţie pozitiv, este contraproductiv să stimulezi cererea. Dar schimbări în structura cererii pot fi ţintite. Mărirea unor salarii se justifică în unele sectoare (asistenţă medicală, de pildă, ce este sever lovită de exod de capital uman), dar sunt praguri critice peste care este riscant să angajezi cheltuieli. Anii 2017 şi 2018 vor fi complicaţi având în vedere presiunile pe buget - inclusiv legea salarizării unitare, care, în sine, are sens economic şi social. Trebuie spus că o politică bugetară în derapaj nu poate fi contrabalansată de politica monetară în mod eficient din cauza efectelor secundare negative (ex: intrări de capital speculativ, apreciere excesivă a leului, un credit mai scump ce ar lovi mai ales întreprinderi mici şi mijlocii). Politica monetară trebuie să aibă în vedere în principal mersul preţurilor pe termen mediu şi stabilitatea financiară. Într-o economie relativ mică şi deschisă tot o corecţie a bugetului îi rezolvă un derapaj important; contează desigur cum are loc ajustarea.

Este de repetat, componenta "soft" condiţionează progresul "hard-ul". Un exemplu: nivelul şi eficienţă absorbţiei de fonduri europene pot mări rata de creştere economică potenţială cu între 1 şi 1,5% din PIB (rata potenţială reală fiind în prezent, după mai multe estimări, în jur de 3% ). Analize ale unor instituţii internaţionale confirmă o asemenea supoziţie de bun simţ. Dar nu numai o absorbţie superioară de fonduri europene ar mari rata de creştere potenţială. Dacă am aloca şi am utiliza mai bine resursele autohtone, adică am pune la lucru un "soft"' mai bun, dinamica economică de ansamblu ar fi superioară.

Avem nevoie de o abordare a politicii economice de tip "productivist", de măsuri de stimulare a producţiei, de construcţie de avantaje competitive - care nu se poate rezuma la înlesniri fiscale. Experienţe în lume există -unele teoretizate în aşa numita "New structural economics". Ar fi bine ca o nouă strategie de dezvoltare economică, un nou model de creştere, să înveţe din experienţe relevante pe plan mondial, chiar dacă regulile din Piaţa Unică şi dimensiunea economiei noastre impun constrângeri. Trebuie să căutăm o inserţie cât mai avantajoasă în reţele industriale de bază din UE.

România trebuie să iasă din menghina echilibrelor precare pentru a învinge "'capcana venitului mediu'' (middle income trap), pentru a depăşi statutul de periferie în Uniune. Nu este simplu întrucât opţiunile de politică economică implică beneficii şi costuri alternative (trade-offs). Dar nu este imposibil şi efortul merită.