Mîna invizibilă cu degete boante

Potrivit teoreticienilor, motivul pentru care capitalismul reuşeşte să menţină un standard ridicat de viaţă pentru popoarele care-l practică aşa cum trebuie este "mîna invizibilă" - ideea că, dacă fiecare-şi urmăreşte interesul propriu, natura umană va asigura binele maxim pentru un număr maxim de oameni. După această teorie, societăţile trebuiesc formate astfel încît să genereze ceea ce se numeşte "egalitatea şanselor": fiecare trebuie să aibă o şansă să încerce să facă profit. Dacă oamenii sînt obligaţi să acţioneze sub constrîngere - de pildă, dacă nu-ţi poţi promova interesul economic decît vînzînd produse la un preţ mai mare decît cel la care le produci sau cumpărînd la preţuri mai mici - atunci lipsa de pe piaţă a produselor, semnalată de preţurile ridicate, se va sfîrşi repede pentru că oamenii de afaceri vor intra în acea zonă, iar surplusurile, semnalate de preţurile mici, se vor termina cînd aceştia vor pleca. Acest mecanism funcţionează pentru oricine: fabrici, florărese, taximetrişti - este locul unde capitalismul se întîlneşte cu marele Ciclu de Viaţă Oriental.

Asemeni credinţelor religioase în Ciclul Vieţii, teoria are şi un aspect utopic: ideea că într-o lume unde fiecare îşi urmăreşte propriul interes într-un mod care foloseşte, în cele din urmă, tuturor, pe măsură ce unii se îmbogăţesc, va creşte şi standardul de viaţă al celorlalţi. Pînă acum, mecanismul a funcţionat în unele state vestice (Statele Unite, Anglia, Canada, Australia, Taiwan, Coreea de Sud) şi în mare măsură şi în Europa occidentală. Faptul că americanii au crezut cu tărie în această teorie explică redusa lor înclinare către socialism, chiar şi în timpul marii crize de la sfîrşitul anilor '20, cînd oamenii mureau de foame pe stradă. Practic, poporul american crede că acest mecanism (ale cărui baze teoretice le învaţă în şcoală) există şi lucrează pentru ei, şi chiar dacă, din cine ştie ce motiv, au mai puţini bani în buzunar astăzi decît aveau ieri, timpul este totuşi de partea lor.

Dar nici unul dintre teoreticieni nu şi-a pus o întrebare simplă: ce se întîmplă cînd nu există egalitatea şanselor şi regulile sînt deturnate, pentru a da unora un mic avantaj faţă de ceilalţi? Atît pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine ce se întîmplă cu noi în România, dar şi pentru a aduce o discretă contribuţie la teorie, să vedem care ar fi răspunsul la această întrebare.

În România, există două modalităţi principale prin care corupţia oferă avantaje celor cu o anumită poziţie. Întîi, este mita obişnuită, primită pentru ca o treabă anume să fie dusă la bun sfîrşit. Pagubele produse de această metodă sînt limitate: permite unor oameni să obţină avantaje în anumite moduri. În cea mai simplă formă a ei, reprezintă un fel de taxă pe afacere care trebuie plătită unor indivizi. Corupţia care există în orice ţară, inclusiv în America, este în principiu limitată la acest tip. Al doilea mecanism este mai primejdios: implică schimbarea legislaţiei, ori promulgarea uneia noi, în mod deliberat, în favoarea unuia sau mai multor indivizi.

Efectul în timp al acestui tip de corupţie este catastrofal. Le permite indivizilor să acţioneze în propriul interes schimbînd legile pentru a se potrivi propriilor circumstanţe. Ceea ce o face atît de teribilă sînt efectele colaterale: motivul pentru care primul tip de corupţie este mai puţin primejdios este că fiecare poate plăti un bacşiş; dar a schimba legea pentru a te asigura că numai anumiţi indivizi vor reuşi într-o arie de activitate, limitează acea sferă de activitate numai la oamenii care au legăturile necesare. Ca în cazul bandelor de cartier, acea activitate devine atunci "teritoriul" lor. Să folosim, ca exemplu, o afacere care nu există în România: măslinele. Putem presupune, de dragul acestui experiment mental, că există în România cîteva sute de producători privaţi de măsline, fiecare cu mica lui afacere. Mai există în România şi o clasă de politicieni şi oameni de afaceri care caută oportunităţi să preia diverse industrii prin schimbarea legislaţiei: asta înţelegem prin mîna invizibilă. Aceşti oameni de afaceri "descoperă" industria măslinelor prin cercetări şi întîlniri, apoi pornesc să adune date aşa cum ar face orice om de afaceri: folosind studii de fezabilitate, planuri de afaceri etc. Ar putea angaja chiar şi un expert în măsline.

Apoi se apucă să obţină monopolul asupra afacerii cu măsline. Pentru început, vor cumpăra cîteva unităţi de producţie, eventual chiar şi la un preţ mai ridicat. Există un mod facil de a deturna această industrie: neplata taxelor. Neplătind taxe, ei îi vor depăşi repede în competitivitate pe cultivatorii de măsline şi îi vor scoate de pe piaţă. Apoi vine guvernul care face o "înţelegere" cu ei, să plătească mai tîrziu o parte din impozite (sau chiar pe toate, că oricum nu vor mai avea concurenţă) şi aşa rămîn stăpîni.

Deşi reţeta funcţionează, nu este destul. Mai întîi, pentru că nu există nici o garanţie că vreo cîţiva cultivatori de măsline nu vor rezista. Apoi, există oricînd posibilitatea să mai intre şi altcineva pe piaţă. Acum trebuie să reglementeze afacerea cu măsline pentru a se asigura că nimeni altcineva nu va intra pe piaţa lor. În Occident, există un sistem de reglementare care apără consumatorul. În România, reglementările există pentru a-l păgubi pe consumator şi a-i fi prielnice producătorului. Elaborarea reglementărilor este trucată: orice grup de interese care o controlează va controla şi afacerea. În general, există o procedură complexă de licenţiere prin care pot naviga doar firmele bine conectate; altfel, condiţiile sînt puse în aşa fel încît numai anumite firme, ştiute dinainte, să le îndeplinească.

În exemplul nostru, foarte repede vor mai rămîne doar cîteva firme în industria măslinelor. Care sînt consecinţele pentru piaţă?

1. Preţul măslinelor nu a scăzut, cum s-ar fi întîmplat în condiţii de concurenţă. În general va creşte, pentru că noii cultivatori de măsline au acum monopolul şi pot mări preţul fără teamă.

2. O sumă de mici oameni de afaceri independenţi şi muncitori au fost falimentaţi în numele unei "reglementări eficiente", al "armonizării cu normele europene" şi al occidentalizării ţării.

Dacă asta s-ar fi întîmplat în doar cîteva mici industrii, ar fi deja destul de rău; dar continuă să se întîmple, pe scară tot mai mare. Asta pentru că întreprinzătorii politici, pentru a-şi mări atît averea, cît şi controlul administrativ, sînt mereu în căutare de noi industrii pe care să le infiltreze, reglementeze şi controleze.

Pentru că orice investiţie normală poate fi repede scoasă de pe piaţă prin această metodă, pe măsură ce metoda se răspîndeşte, se va ajunge ca tot mai mulţi bani "normali" să părăsească sistemul. Pe măsură ce capitalurile economic şi politic converg, capacitatea de a controla reglementarea unei afaceri devine un factor esenţial care poate determina intrarea în acea afacere. Ca atare, clasa oamenilor de afaceri devine un şir de grupuri bine conectate, fiecare cu un monopol într-o anumită zonă a societăţii. Cea mai bună parte a societăţii (tinerii inteligenţi care ar trebui să muncească pentru a construi ţara) cunoaşte bine sistemul. Şi ei caută noi industrii care să poată fi abordate.

Care sînt efectele? De fiecare dată cînd mai are loc o nouă lovitură de piaţă, clasa mijlocie se subţiază, iar prin creşterea preţurilor, clasa săracă devine şi mai săracă - rezultatul final este o lărgire accentuată a decalajului de venituri, iar pentru asta nu există drum înapoi.

Dacă vrei un exemplu limpede al unei industrii unde s-a întîmplat aşa, întreabă-te, cititorule, dacă nu s-a întîmplat nimic de acest gen în industria în care lucrezi tu. Sau mai bine, numeşte-mi o industrie din România (de la agricultură la distribuţia gazelor sau taximetrie) unde nu s-a întîmplat aşa ceva. Dacă ştii vreuna, n-o numi: nu vrem să dăm idei noi clasei de vampiri ai economiei.