Minunile Maramureşului: Simfonia lutului din Săcel

S-a spus de multe ori de către stat şi de către patronatele din domeniu că, pentru a ajuta turismul autohton, ar trebui să mergem în vacanţă să vizităm zonele turistice sau cu potenţial turistic din ţara noastră. Mai mult, pentru a impulsiona acest lucru, a fost adoptată legislaţia care prevede obligativitatea acordării voucherelor de vacanţă pentru angajaţii din sectorul bugetar, vouchere ce pot fi utilizate numai în unităţile turistice de la noi din ţară. Numai că unul din motivele pentru care turisticii români îşi doresc să viziteze România se pare că este pe cale de dispariţie. Artizanii populari sau meşteşugarii reali sunt din ce în ce mai puţini, iar acest lucru nu este cauzat doar de invadarea pieţei autohtone de fake-urile tradiţionale româneşti provenite din China, ci şi de lipsa sprijinului pe care statul nostru ar trebui să o acorde acestor tezaure umane vii pe care încă le mai avem în România.

Un astfel de artizan popular am descoperit în localitatea Săcel, cu prilejul unui infotrip organizat în aceste zile de Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism (ANAT) în parteneriat cu Consiliul Judeţean Maramureş, sub denumirea "Redescoperim Maramureşul".

Este vorba despre Tănase Burnar, unul dintre ultimii olari reali din ţara noastră, olar ce nu a fost tentat de comerţul cu produse româneşti tradiţionale fabricate în China - cum din păcate găsim din ce în ce mai mult în alte zone din ţară - şi care a ales să revină în România şi să se ocupe de ceea ce îi plăcea să facă încă din copilărie: să frământe lutul în stil tradiţional, să lase produsele rezultate să se usuce în copaci înainte de a le şlefui cu cremene şi apoi să le ardă în cuptor, aşa cum făceau şi strămoşii săi în urmă cu 500 de ani sau, poate, chiar 1000 ori 2000 de ani.

Tănase Burnar ne-a spus: "Pentru că sunteţi curioşi de ce pun oalele în copaci, prima dată o să vă lămuresc această nedumerire. În trecut, peste tot, se foloseau numai oale de lut, pentru că nu era altceva. Asta folosea omul zi de zi, în casă, în gospodărie. Oala de lut, după ce o foloseşti, o speli bine şi trebuie să o pui să se zvânte. Poate aţi auzit expresia «du-o afară să se zvânte!». Şi atunci, omul o lua şi o punea ori într-un copac pe care îl avea în curte, ori pe un perete la casă unde bătea nişte piroane de care o atârna sau într-un gard. Şi chiar dacă o ploua sau o ningea, nu avea nicio importanţă, pentru că interiorul vasului era tot timpul curat şi aerisit. Oalele erau mai mult aşa, de afară. Erau numai oale de lut. Ce vedeţi acum prin multe părţi, tot felul de oale de tablă, nu existau".

• Ceramică de tip dacic, la Săcel

Despre Tănase Burnar, oficialităţile maramureşene afirmă că este unul dintre ultimii olari din această zonă a ţării care mai păstrează un mod de olărit care scoate din mâinile sale produse ceramice asemănătoare cu cele găsite de arheologii din ţara noastră în fostele localităţi ale Daciei. O ceramică de culoarea lutului şi nu smălţuielile fabricate în China. Smalţul dat de Tănase Burnar este unul manual, prin frecarea fiecărei oale, vas sau obiect fabricat din lut, după uscare, cu o cremene care îi dă luciul necesar, luciu ce este întărit de arderea în cuptor. Familia Burnar este cea care deţine un cuptor vechi de 500 de ani pentru arderea oalelor de lut, realizat după tipicul cuptoarelor romane, pe care, pentru a-l umple, olarul din Săcel ar trebui să muncească un an. De aceea, acum olarul respectiv utilizează un cuptor electric.

Tănase Burnar ne-a transmis: "Aici la noi la Săcel se face o ceramică roşie, nesmălţuită. Este doar lustruită cu piatră. Este un tip de ceramică dacică pe care noi am păstrat-o din tată în fiu, din generaţie în generaţie. Cândva, Săcel era un sat de olari, dar cu timpul toţi au renunţat şi tradiţia s-a păstrat numai în familia noastră. Bunicul îmi povestea că, pe timpuri, se adunau mai mulţi olari din sat şi ardeau oalele în cuptorul nostru vechi de 500 de ani, pentru că nu existau mai multe cuptoare în localitate. Cuptorul fiind foarte mare, e greu să lucrezi singur doar un an ca să arzi în el tot ce ai lucrat. Cuptorul dezvoltă o temperatură de 1000 de grade Celsius, iar arderea are loc între 24 şi 48 de ore. Pentru ardere folosim doar lemn de brad şi molid foarte bine uscat şi fără noduri".

Domnul Burnar a precizat că, în familia sa, este a 12-a generaţie de olari tradiţionali şi speră să poată să păstreze această tradiţie şi să o transmită mai departe copiilor săi.

"Eu sunt Tănase Burnar, tata - tot Tănase Burnar -, bunicul o fost Cocean Tănase, iar tradiţia s-a transmis din tată în fiu. Îi un lucru simplu, natural şi trainic. Îi foarte importantă materia primă din care se fac oalele, modul cum e lucrată oala la mână şi arderea în cuptor. Toate trei fazele trebuie să fie foarte bine făcute, pentru că ele îi dau viaţă, îi durabilitatea oalei. Lutul din care le lucrăm îl scoatem prin săpare de aici din sat, dintr-un singur deal. Nu-l găsim peste tot; numai într-o singură zonă. Şi îl scot de la o adâncime undeva între 8 şi 12 metri. E un pământ foarte gras; se simte ca şi cum ar fi o grăsime în consistenţa lui. Îl frământăm bine şi îl facem oale", ne-a spus singurul olar din Săcel.

Meşterul popular ne-a precizat că, după ce termină de făcut pe roată vasul, următorul proces este conferirea modelului şi a culorii.

Tănase Burnar ne-a mai spus: "Folosesc culoarea neagră, pe care o obţin dintr-o piatră specială, pe care o facem praf şi o amestecăm cu apă, după care o aplicăm pe vas, după care îl punem sus la uscat. Oalele stau la uscat două-trei săptămâni sau chiar o lună, în funcţie de forma şi mărimea vasului. Iar după ce se usucă, fiecare oală este lustruită cu piatră, cu cremene. După ce se dă cu piatra, oala se pune în cuptor şi, prin ardere, capătă o culoare mai roşie ori gălbuie, în funcţie de straturile de pământ care au fost amestecate. Modelul de pe oale simbolizează dinţii de lup şi unda apei. Sunt modele pe care le puteţi întâlni peste tot în zonele care în antichitate erau locuite de dacii liberi. Iar aici este una dintre acele zone. Dinţii de lup se trag de la capul acestui animal, iar unda apei vine de la corpul şerpuit. Aceste modele le puteţi vedea şi pe obiecte din lemn, din piatră, la biserici, la casele vechi din zonă, pe obiectele de uz gospodăresc. Oamenii le-au păstrat cu mândrie, ca în momentul în care plecau din sat cu un car cu boi în satele vecine, cine se uita la jug şi vedea dinţii de lupt pe jug ştia din ce zonă provine proprietarul. În timpul utilizării, de-a lungul anilor, culoarea ceramicii se schimbă. Fiind un lucru natural, ea îmbătrâneşte şi capătă o patină a timpului. Această patină a timpului se observă cam după 8-9 ani de utilizare frecventă, zilnică, a oalei respective".

• Vase rezistente peste timp

Ce am observat la oalele produse de Tănase Burnar este rezistenţa acestora. O oală de mărime mai mică decât un caiet creată de mâinile artizanului popular, pusă cu gura în jos pe un lemn poate susţine un om care stă pe ea într-un picior şi care mai poate avea pe umăr o greutate de 50 de kilograme. După experimentul la care am fost supus de către Tănase Burnar, am observat că oala respectivă nu avea nicio fisură, nicio crăpătură, ceea ce demonstrează rezistenţa ei nu doar pentru momentul respectiv, ci în timp, de-a lungul veacurilor. Mai mult, fiecare oală are sunetul ei, tonalitatea ei. Se poate spune că oalele create de mâinile lui Traian Burnar se pot reuni cu uşurinţă într-o orchestră simfonică a lutului pentru a ne prezenta cea mai frumoasă compoziţie creată din tonalitatea specifică fiecărui obiect. Sunetele pământului frământat, uscat şi ars de olarul tradiţional din Săcel au menirea de a conecta pe oricine vizitează aceste locuri cu natura din zona respectivă.

Tănase Burnar a precizat: "Pentru a obţine acest lucru, este foarte importantă calitatea lutului, este important modul în care este lucrat şi este importantă arderea. Fiecare vas are vocea lui, în funcţie de mărime, de grosime. Vorbim despre o simplă bucată de lut lucrată la mână şi arsă în cuptor. Ceea ce se face la noi nu este o simplă ceramică decorativă. Este o ceramică utilitară. Oalele sunt folosite zilnic de oamenii locului, de turiştii care vin în pensiuni, de persoanele care iubesc şi vor să folosească un lucru natural".

Meşterul tradiţional a avut câteva cuvinte şi pentru aşa-zişii olari din alte zone ale ţării care susţin că au lucrat prea multe oale şi că nu au unde să le vândă, când în realitate surplusul respectiv provine din marfă contrafăcută, adusă din China.

Tănase Burnar a arătat: "Nu poţi să faci cantităţi mari cu două mâini. Dacă mergeţi la un olar, nu ceramist sau povestitor, şi vă zice că nu are ce să facă cu oalele, că a făcut prea multe şi nu are unde să le vândă, ceva miroase. Pentru că eu, cu două mâini nu pot face atâtea oale încât să nu am unde să le vând, adică să nu am ce face cu ele. Pentru că vorbim despre un lucru manual. Ceea ce vedeţi la roată când se face un vas este doar o etapă, o fază de lucru. Când stai să le calculezi pe toate - sapă pământul, frământă-l, adu-l acasă, depozitează-l, mută-l de câteva ori -, toate fazele de lucru până când oala este gata, în faza în care să ajungă aici pe raft, este un proces foarte complex. Nu e numai ce se vede când te uiţi la ea şi zici că a făcut o cană în zece minute. Nu aia înseamnă să faci o oală. Mi-e frică de faptul că, dacă adun toate aceste lucruri şi le cântăresc, mă las de lucru. Eu, în toamnă, două luni am săpat lutul. Două luni am fost pe deal doar ca să sap lutul. După aceea, cu o lună înainte să dea îngheţul, doar am frământat lutul şi l-am pregătit ca să am pentru iarnă ce să lucrez. Am lucrat la oale trei luni în sezonul rece. Acum a venit primăvara şi avem gospodărie. Avem animale, trebuie să le îngrijim, să ne îngrijim şi terenurile, după care în sezonul de vară ne ocupăm de vânzarea oalelor, iar în toamnă, după recoltat, ne apucăm iar de săpat lutul. Mai avem vizitatori de sărbători şi de Paşti".

• Meşteşugarii tradiţionali din România au nevoie de sprijin

Singurul olar tradiţional din Săcel a mai menţionat că nu ar putea să asigure venitul necesar traiului familiei sale doar din frământarea şi arderea lutului.

"Veniturile din olărit nu sunt venituri din care să întreţii o familie tot anul. Practic, vânzarea obiectelor are loc în cele trei luni de vară, puţin de Crăciun şi un pic de Paşti, când vin turiştii pe aceste meleaguri. Aceste vânzări nu îţi asigură venitul familial necesar pentru un an. Trebuie să mai ai încă o activitate adiacentă. Eu am fost plecat din ţară cu familia, mai mult de zece ani. Am tras ca să facem ceea ce vedeţi dumneavoastră aici. De vreo patru ani m-am întors, de doi ani am mutat atelierul din gospodăria tatălui meu aici, în noul atelier de la drumul naţional. Pe lângă alte activităţi pe care le am, păstrez şi ceramica", ne-a spus Tănase Burnar.

Practic, meşterul popular şi-a construit atelierul şi îşi susţine afacerea din propriul buzunar. Nu a primit sprijin financiar din partea statului, stat care se ocupă însă de încasarea taxelor şi impozitelor pe care familia Burnar le achită pentru veniturile obţinute în urma activităţilor desfăşurate. Ţinând cont de afirmaţiile lui Tănase Burnar, potrivit căruia din munca mâinilor sale cu lutul nu poate asigura traiul necesar propriei familii pentru un an, te întrebi de ce statul, dacă tot nu finanţează meşteşugarii tradiţionali, nu găseşte o formă de protecţie fiscală pentru ei, de exemplu încasarea unor impozite şi taxe mai mici?