Mitul judecătorului suprem

Lectura superficial-interesată a regulilor democraţiei reprezentative ne ridică pe noi, alegătorii, la rang de judecător suprem. Nu chiar tot timpul, ci doar în acel moment magic, în care buletinul de vot pus în urnă se transformă în autorizaţie pentru deţinerea şi exersarea puterii, de către un politician sau un partid, în defavoarea celui-lalt. "Poporul are întotdeauna dreptate" este axioma fără de care Democraţia ar cădea în ruină, nu înainte de-a se tăvăli prin noroiul gros al ridicolului. Privit sub lupă, însă, mecanis-mul alegerilor noastre în cîmp politic arată o lume foarte diferită de cea presupusă, adică de raţionalitate imanentă, netulburată, ce se manifestă de fiecare dată în forma ei ideală, prin votul majorităţii.

Ce determină aşadar înclinarea votului nostru către un candidat în defavoarea celuilalt?

Supoziţia de raţionalitate este inevitabilă, dar cercetările de psihologie politică susţin că ea este şi cea mai slabă. Cu alte cuvinte, dacă ne reprezentăm decizia finală de vot, a fiecăruia dintre noi, ca pe un tort format din felii cu dimensiuni şi chiar compoziţii diferite, atunci secţiunea de raţionalitate este relativ mică. Programele electorale, chiar dacă ar sta cineva cu creionul în mînă să le analizeze comparativ, oferă, nu doar la noi, ci şi în mai toate spaţiile tele-democraţiilor post-moderne, o bază cît se poate de îngustă pentru decizie. Fiecare partid, fiecare candidat se străduieşte să acopere cît mai mult din temele politice ale zilei, din cele care fac interesul publicului, din preocupările naturale ale alegătorului, legate de siguranţa sa economică şi socială. În concluzie, citite într-o ordine puţin diferită de cea în care sunt scrise, programele politice ale tuturor candidaţilor, cu şanse în competiţie, se suprapun în cea mai mare parte, dacă nu sunt chiar identice, în orice caz în chestiunile considerate esenţiale pentru alegători. Cît despre ambiguităţi şi fraze generale nu mai este cazul să vorbim. Ele se manifestă cu asupra de măsură atît în textele scrise, cît şi în discursurile publice. Chiar şi faimoasele confruntări finale televizate, dintre candidaţi, abundă în imprecizie programatică. Nimic nu este mai eficient, ca instrument de manipulare, decît ambiguitatea, pentru că ea produce aproape automat un miracol: fiecare dintre noi, ca receptor al mesajului decodifică, din ceea ce a spus candidatul, varianta care-i convine, cea pe care şi-a formulat-o deja în minte şi care-i oferă satisfacţia pe care o aşteaptă. Ambiguitatea este, de aceea, atît elementul de structură, cît şi cea mai mare parte din materia din care este "asamblat" produsul final oferit "alegătorului raţional".

O felie masivă din tortul deciziei noastre finale, ne spun aceleaşi cercetări de psihologie politică, este gata tăiată, mult înainte de momentul votului şi quasi-independent de temele sau de performanţa de campanie a celui pe care l-am ales să ne reprezinte. Între o treime, minim, şi ceva peste jumătate din electorat este "captiv". Nu-şi schimbă decizia de vot, decît rareori şi numai în condiţii cu totul excepţionale. Votul este pentru fiecare dintre noi o carte de identitate, pe care chiar dacă nu suntem obligaţi să o arătăm cuiva în fiecare zi, ne defineşte într-un mod foar-te puternic statutul social pe care ni-l asumăm şi pe care nu ni-l schimbăm de la o zi la alta, ori de la un ciclu electoral la altul, cum nu ne schimbăm în fiecare zi nici numele, nici stilul de viaţă, nici preferinţele culinare, ori vestimentare.

Atunci cînd candidatul preferat a ieşit din competiţie, maniera de vot cu atractivitatea cea mai mare este aşa zisul "vot negativ". Ne alegem dintre cei doi competitori rămaşi pe cel care ne displace, dintr-un motiv sau altul, şi ne hotărîm să nu-l votăm, cu niciun preţ. Ceea ce, pe cei mai mulţi dintre noi, ne conduce la soluţia de-a vota un candidat pe care nu l-am ales niciodată, dar are avantajul că focalizează ideea noastră de a-i interzice celuilalt accesul la putere. Votul negativ furnizează, în alegeri de tip unul contra unul, adevărate majorităţi-miracol, cum a fost la noi cazul I. Iliescu contra C.V. Tudor sau J. Chirac-Le Pen în Franţa.

Adevărul nespus despre modul în care facem alegerile noastre importante, inclusiv cele electorale, este cel legat de rolul emoţiilor, al părţii "iraţionale" din comportamentul nostru zilnic, indiferent că este vorba despre decizii "minore" sau "de viaţă şi de moarte". "Amprenta emoţională a unei figuri politice este determinantă pentru succesul sau pentru eşecul său", ne asigură cercetătorii fenomenelor electorale. Adevărurile asociate, la fel de puţin spuse, sună tot atît de incomod. Tentaţia seducţiei nu este doar o tactică electorală a candidaţilor populişti, ci unealta fără de care succesul oricărui candidat este imposibil. Ea răspunde unei "nevoi de seducţie", pe care electoratul o exprimă constant, aproape indiferent de condiţia sa culturală. Realitatea, ciudată, desigur, este că nu-i votăm automat, pe "cei mai buni", ci pe cei care ne spun lucrurile cele mai puţin supărătoare, ori chiar pe cei care ne mint cel mai frumos. Iar pentru ca să nu lipsească cireaşa de pe tort, psihologii care studiază fenomenele asociate mecanismelor decizionale prin care ne facem alegerile, inclusiv cele din spaţiul politic, ne spun că avem tendinţa, aproape irepresibilă, de-a alege oamenii politici care proiectează despre ei o imagine cu care ne simţim compatibili; că alegem, în ultimă instanţă, personalităţile cu care ne identificăm cel mai uşor, despre care putem spune că "ne seamănă", indiferent dacă acest lucru este, în realitate, adevărat sau nu. "Totul se întîmplă ca şi cum am vrea să fie după chipul nostru, cu o parte de idealizare, dar şi cu o parte de umbră, amplificate de oglinda notorietăţii. Defectele lor, nebuniile lor, exacerbate de maşinăria puterii şi de lupa presei, ne deculpabilizează, ne întăresc propria imagine, pozitivă, despre noi înşine", după cum ne încredinţează cu autoritate Pascal Sutter, în a sa minunată carte: "Aceşti nebuni care ne guvernează".

Chiar dacă incomod, acesta este adevărul gol, goluţ!